Din Jurnalul Cazon al tatalui meu: VAMESUL

Undeva, în nord-vestul țării, un punct de vamă uitat de Dumnezeu… Zile de noiembrie târziu, cu ploi mărunte, cer înnorat și timp friguros. Vameșul, om așezat, cu casă, nevastă și copii, nemaiavând aproape nici o activitate concretă din lipsă de turiști, se plictisea de moarte. Eh, cu doar o lună în urmă aici era altă viață. Aproape că nu mai prididea cu controlul. Și tare mândru se ținea! și-i plăcea să audă lumea cum îi zice „ domnu Vameș” în sus, „domnu Vameș” în jos… Și el principial, corect: daca i se parea lui ca cineva nu merita sa treaca, nu trecea. Nici dacă spunea că e rudă cu seful statului. Găsea el motiv să nu-l treacă: ba că a încălcat legea cutare, ba că nu se încadrează la decretul cutare, în instrucțiunile cutare; că, slavă domnului, de instrucțiuni, decrete și legi nu ducea lipsă. Dar dacă el vroia ca cineva să treacă, chiar dacă…, bineînțeles că trecea…. Și chiar dacă nu curgea – fiindcă avea și el, totuși, simțul măsurii - picura frumușel, ba un săpunaș, ba un Kentuleț, ba o ciocolățică sau o pereche de ciorapi pentru doamna. Acum, nu mai pica nimic. Curge doar de sus o ploaie mocănească care - așa i se pare - trece prin acoperiș, prin pereți și-i pătrunde în oasele reumatice din toate părțile. Zile în șir, bariera rămâne nemișcată. Și el stă așa, degeaba… Nici de lipsit nu poate lipsi că n-are motiv, și-apoi…„datoria”…! „Datoria, nu? Toată viața am lucrat cu frica lui Dumnezeu, pe cînd la alții: timpul trece, leafa merge! ” Foarte bine! Ce-ar fi dacă ar închide și el câteva zile vama? N-ar fi nici o nenorocire: la trei kilometri mai jos, e alt punct. De aici se ajunge acolo fără ocol. De aranjat cu grănicerii, nici o problemă! Ar sta și el acasă făra grijă, s-ar mai ocupa de copii, de nevastă…Da, dar cine să-i aprobe lui 3 zile libere? Care șef, că el aici este și șef și subordonat. ”Adică, ia stai! Păi nu sunt eu șeful? De ce nu m-am gândit până acum?” Legal și regulamentar, el poate dispune și fără să mai piardă o clipă ia o coală de hârtie : „ Domnule Șef. Subsemnatul Scurtu Petre, vameș la Punctul de graniță nr 13, vă rog respectuos să-mi aprobați o învoire de la serviciu de cinci zile, deoarece am unele probleme familiale.” Data și semnătura. O reciti să vadă dacă are vreo greșeală de ortografie, apoi întinse mâna, lua un pix cu pasta de altă culoare și, pe marginea din stânga a colii, scrise cu alte slove, mai ferme: ”Nu, cinci zile e prea mult, se aproba doar trei intre 19 – 21.11.a.c, adică sâmbăta, duminică și luni.” Data și semnătura. Peste semnătură aplică satisfacut ștampila triunghiulară a pichetului. Acum totul era regulamentar si legal.
Dupa o idee de  Vasile Danciulescu

Din Jurnalul Cazon al tatalui meu: INSPECTIA

Izlaz: localitate pe Dunăre între Corabia și Turnu Măgurele cu case mici din chirpici și rar din cărămidă, primăvara și toamna cu noroaie până la genunchi pe ulițele înguste paralele cu fluviul. Acum e vară, dar a dat Dumnezeu o ploaie bună venită de dincolo, de la bulgari și satul parcă râde pitit la umbră de salcii și plopi. Încolo…liniște și pace. Doar în pichetul de grăniceri din apropiere, multă mișcare: s-a anunțat pe cale semi-oficială o inspecție. Vine colonelul Slabu, șeful logisticii pe unitate care de fapt s-ar afla în drum spre Corabia ”Ce dracu o mai căuta colonelul ăsta la noi? ”se întreabă adjutantul Papuc, numit de curând comandantul pichetului. „Vine aici pentru doisprezece oameni! Halal!... ” Papuc îl știa bine pe colonel; mai avusese de-a face cu el când era la companie la Turnu. Cam tipicar și limitat. Avea el ce avea cu bucătăria: dacă acolo era curat ”să lingi sare”, totul era în regulă.Dacă întâmplător era dezordine, albie de porci te făcea și te știa toată zona spunând la toți pe unde se ducea. Deși ofițer de intendență, când venea în control colonelul Slabu își băga nasul peste tot: serviciu de pază, disciplină, regulamente, pregătire militară…”Nu se poate sa nu-mi găsească lipsuri! gândea cu teamă adjutantul, împărțind nervod ordine în dreapta și în stânga. Voi miza însă pe o singură carte: bucătăria; poate reușesc sa-I iau ochii și nu se mai leagă de celelalte”. Și, într-adevar, bucătăria și cele aferente, inclusiv sala de mese, sclipeau a curățenie. În meniul zilei a făcut o modificare: in loc de ”varză cu slănină” a trecut ”mâncare de fasole boabe cu ciolan afumat.” Așa a avut el inspirația… Către ora prânzului pică și colonelul. Roșu la față, transpirat, coboară cu greu din Dacia neagră, dând a lehamite din mână la o încercare timidă de raport a lui Papuc. Apoi, glonț la bucătărie. - Mda, se vede adjutante că ai talent de gospodar. Curat, imi place! Ce le dai soldatilor azi la felul doi? - Fasole cu ciolan, domnule colonel, zice Papuc, scurtând pe cât posibil explicația. - Ciolan afumat? - Afumat , să trăiți! - Și în scripte tot așa este trecut? - Tot așa , domnule colonel. Pe controlate! - Bravo! Pot să văd și eu și să gust fasolea asta a dumitale? -…cu ciolan, să trăiți! îi reamintește ”naiv” subofițerul. - Cu ciolan, fără ciolan, așa cum e! - Se poate, domnule colonel, dumneavoastră le puteți pe toate, căută el s-o dea pe glumă. - Vezi cum vorbești , Papucule, ca nu-mi arde de șagă! - ’nțeles, să trăiți! Bobe, scoate castronul cu fasole din cuptor și adu-l domnului colonel! Ia și tacâmuri! Pe o tavă de inox peste care așezase un șervet de bucătărie (ce-i drept, foarte curat), sergentul Bobe aduce ca pe un trofeu prețios castronul și-l depune smerit în fața colonelului ce se așezase la o masă la umbră. - Bine, mulțumesc, lasă-l aici! Apoi către adjutant: ei, ia zi, cum merge treaba? - Cum să meargă, domnule colonel? La noi e bine! N-avem evenimente, abateri, oamenii sunt disciplinați si eu , să trăiți, mă străduiesc… - Hai lasa-te de povești, zi mai bine ce-ati pus în fasolea sta că e foarte bună! - Ce să punem, domnule colonel…de toate, plus ciolan împănat bine, afumat și-am mai dres-o cu puțin usturoi, conform rețetarului. - Un colț de pâine ai p-aci? - Și mai multă! Bobe, vino c-o juma de pâine! Apoi, mieros către colonel: Gustați, luați, domnule colonel! - Da, da lasă că iau… Papuc se scuză că are ceva de făcut. Colonelul aprobă plecarea. Sergentul Bobe, disciplinat, după ce a adus o pâine aproapre întreagă s-a retras încet. O bună bucată de vreme colonelul a rămas singur. Când a venit Papuc, colonelul tocmai se ștergea la gură cu un șervet de pe tavă. - Ia să vedem și sala de mese! - Da, domnule colonel, aicia e, zice Papuc deschizând ușa clădirii și lăsându-l pe colonel să intre. La două mese lunguiețe acoperite cu două cearșafuri albe pe post de fețe de masă, șapte militari așteptau încremeniți. Bucătarul le strânsese farfuriile de ciorbă și stătea și el stânjenit deoparte. La intrarea colonelului și la semnul discret a lui Papuc, soldații au vrut să se ridice. -Nu, nu , băieți, nu vă ridicați; de la masă n-are voie nimeni să va deranjeze. A fost bună mâncarea? - Da, domnule colonel, îndrăznește un bucureștean, felul înâi a fost foarte bun! - Să vă arăt și magazia, domnule colonel, zice Papuc vrând să-l scoată pe ofițer din sala de mese, dar colonelul, parcă contrariat de ceva, nu pleacă, apoi adresându-se bucătarului: - Da, bine omule, nu le aduci și felul doi? Fâstâcit acesta răspunde: -Ba le aducem, domnule colonel! Imediat! Dar felul doi întârzie. Colonelul nu pleacă nici el. -Cât mai așteaptă oamenii aștia, domnule? - Bobe, sergent, de ce nu le aduci felul doi? Pauză. Ezitare. Sergentul Bobe încearcă să se facă nevăzut. Colonelul îl trage de mânecă: - Unde este felul doi, leat? Cu glasul pierdut, sergentul răspunde cu o voce de parcă nu era a lui. - Să trăiți, domnule colonel, nu mai este! A venit rândul colonelului să fie mirat: - Cum „nu mai e”? Dar a fost? Ce-ați făcut cu el? Sergentul Bobe își pronunță singur sentința: -Vă rog să mă iertați, domnule colonel, l-ați „gustat” dumneavoastră pe tot!...
Dupa o idee de Vasile Danciulescu