ABSCONSUL
METAFORELOR NEÎNŢELESE
Am fost zilele trecute pe la ai mei. Ca să nu mă duc
cu mîna goală, am luat şi gaşca: Dan, Dodo, Coco şi Iulia (in ordinea numelor de pe
tricou: soţul, fiica, sora si nepoata). Cînd suntem mai mulţi, veselia e mai
mare, nimeni nu apucă să povestească ceva pînă la capăt şi sigur se produce o
întîmplare pe seama căreia se lasă ori cu
distracţie ori cu ceartă.
De data aceasta, întîmplarea a declanşat-o tata
zicîndu-mi:
- Măi, fata lui tata, (că încă mă mai alintă aşa) şti ce am găsit zilele trecute căutînd o carte? Şi odată cu întrebarea se
ridică de pe fotoliu şi se duse spre bibliotecă din care scoase un almanah din
1991: „Almanahul Oştirii”. Ia uite!
-
N-ai mai aruncat, măi tată, vechiturile astea? şi imediat am
regretat ce am spus gîndindu-mă prea
tîrziu că mama va prelua şi va deschide
subiectul mare cît casa al lucrurilor nefolositoare din apartamentul lor, pe
care ea e nevoită din timp în timp să le şteargă de praf şi sa le mute de
colo-acolo…Dar mama, ce sa vezi? mustăcea complice şi –contrar obiceiului-
tacea chitic, privind la tata şi lăsîndu-l pe el să facă dezvăluirea.
- Păi, nu le-am aruncat şi bine am făcut pentru că altfel s-ar
fi pierdut acest almanah pe care chiar vreau să ţi-l fac cadou. Ştim cu toţii că de la o anumită
vîrstă în sus, cadourile materiale nu mai sunt atît de apreciate. Ce sa-ţi mai cumpărăm noi ţie la anii tăi? de
acum, surprizele emoţionale, sentimentale, au mai mare valoare în viaţa
noastră.
-
Parcă n-aş fi chiar aşa de acord cu tine, zău, dar e bine de
ţinut minte ca să nu mă mai păcălesc şi la anu' cumpărîndu-vă cine ştie ce cadouri scumpe. Vă scriu cu mîna
mea o felicitare în versuri, eventual compuse de mine şi…gata. Mult mai
valoros!
-
Ei, uite că despre versuri e vorba şi în almanahul asta.
La auzul acestor cuvinte, toată gaşca se manifestă
zgomotos dezamăgită de turnura pe care o lua în mod ameninţător conversaţia
noastră.
Dar tata continuă cu tenacitate şi autoritate, ca să
nu se dilueze acest moment nepereche.
-
În acest almanah se află publicată o poezie de a ta.
Aceasta
mărturisire a avut darul de a mă lăsa cu gura căscată. Pentru că nu mă
aşteptam. Pentru că şi uitasem de acest domeniu al pasiunilor mele îngropat în
trecut. Pentru că ferecasem demult cu lacătul lumea versurilor care îmi fusese
foarte dragă odată, dar care nu mi-a adus satisfacţiile aşteptate pe atunci.
Pînă şi Iulia,
nepoată-mea care tocmai a trecut în clasa a VI-a, zvîcni de pe scaun zicînd cu uimire:
-
Pe buneee? Ia, să văd!
Mai iute decît un
copil de 12 ani, cu un gest rapid şi hotărît i-am smuls însă eu din mînă
almanahul şi l-am deschis zburătăcind foile pentru a găsi minunea. Pagina 104, zise
tata, ca să-mi scurteze chinul.
Ei, da,
intr-adevar, era publicată una din poeziile mele. Negru pe alb. Sau mai degrabă
un gri pe galben. O poezie frumoasă,
plină de imagini puternice şi chiar de anume idei filozofice ( cel puţin eu aşa am
intenţionat la vremea când am compus-o). Am sorbit-o dintr-o privire precum un
însetat în deşert un ulcior cu apă, readucîndu-mi in minte multe lucruri legate
de ea. Intre timp, ceilalti au început să murmure, să discute, habar n-aveam ce
ziceau, pînă cînd am auzit-o pe Iulia strigînd la mine:
-Vreau şi eu să
văd, te rog!
Ok, ok, am zis,
iata cum nu se poate mai bine pentru nepoata mea să mă vadă ca pe un exemplu
viu de talent la scris, că şi aşa nu are nici o motivatie pentru temele la romana şi compunerile ciclului II de şcoală. De acum
incolo poate aspira la statutul de „scriitor publicat” al
mătuşii sale, (hai că am exagerat un pic, dar numai un pic) nu?
Şi tata are ideea
genială :
-
Iulia, te roagă tataie, ia citeşte tu poezia cu voce tare!
Eeeei,
şi aici a început circul: Titlul poeziei, „Certitudine” scris cu culoarea
albastră (devenită între timp bleu), pe alb (devenit între timp galben), nu
a putut fi receptat de copilă în mod exact. Aşa că, după cîteva poticniri şi
pauze îndelungi, Iulia nu fu în stare să
îl pronunţe corect ceea ce m-a determinat să intervin suflîndu-i cuvîntul. După
cum l-a repetat însă, nu sunt sigură că ştia ce înseamnă, dar, mă rog. Şi dădu drumul la lectură. Eram ca la un cenaclu
ad-hoc. Lipsea doar atmosfera încărcată de fior liric, acurteţea şi dicţia
celei care citea creaţia literară. Iulia se poticnea la fiecare 2-3 cuvinte de parcă
acum învăţa să citească. Ce citea nu avea nici un sens pentru ea iar acest
lucru îi dădea impresia că greşeşte
cuvintele: cum să „ mă sprijin iar pe zare”, sau să ” mă ridic cu înc-o
dimineaţă”? Pe măsură ce rostea cuvintele, faţa ei se schimonosea de-a dreptul
într-un efort de a înţelege ciudata lor alăturare.
- De ce îţi bagi cartea
aşa în ochi ? Ţine-o şi tu la distanţă normală, zise şi soră-mea grijulie să
nu-şi strice fii-sa ochii din cauza poeziei mele.
- Lasa-mă, mamă, că nu
văd ca lumea ce scrie. Bine, că nici nu înţeleg nimic….
- De ce strici tu momentul poetic, zău aşa?- îi zisei şi eu soră-mii cu un ton îngăduitor ca să îmi ascund
iritarea, de fapt.
Cînd Iulia ajunse
la versul „de gaica timpului mereu s-agaţ㔺i
rosti al doilea cuvînt cu accent pe i: „ga-I-ca” , un val de rîsete
izbucni cu atîta forţă, încît parcă explodă un balon umflat prea mult cu aer.
Mi se puse pata:
-Măi, Iuli, cum
ai trecut tu in clasa a VI-a ? Zici că şti să citeşti?
- Păi, eu ştiu să
citesc, dar ce cuvînt e ăsta: ga-I-ca?
-Gaica, gaică
adică, aşa cum ai tu la hăinuţă ca să o agăţi în cuier. Ce, nu şti ce este o
gaică?
- Ba eu ştiu ce e
o gaică, dar…n-am înţeles că despre asta este vorba aici, că nu zice: gaica
hăinuţei, zice gaica timpului…Adică cum?
- Hai, măi, lasă
figurile şi citeşte mai departe că îţi
explic eu dup-aia.
Deja plutea în
aer fiorul compromiterii.
Cu chiu cu vai
trecu la strofa a doua.
„Şi orizontu-nsîngerat
de stele…”
Aici s-a rupt
filmul de tot: Iulia nu a fost în stare să rostească într-un cuvînt: orizontu-nsîngerat.
O-ri-zon-tuşi-în-ger…nu!
O-riii-zon…nu!
O-ri-zon-tu-n-şi….cum
naiba e aici?
Eu o las să se
chinuie, nu pot să cred că poezia mea nu poate fi nici măcar citită.
Tataie nu se mai
poate abţine şi, roşu la faţă, izbucneşte în rîs. Mama, dupa o incredibil de lungă pauză de
vorbire, sare în apărarea copilului, scuzînd-o în faţa mea:
-
Măi, mamă, ce cuvinte ai scris şi tu acolo? Tu ştii ce-am
păţit eu pînă cînd am citit poezia ta? Atît de mult m-am bucurat cînd mi-a zis
tac-tu că ţi-a găsit o poezie publicată, încît am luat almanahul şi m-am apucat
să o citesc. Dar nimic n-am înţeles, mamă, din ea, nu ştiu ce poezie e asta, că
tu aveai unele mai frumoase nu aşa complicate. Are dreptate copilul să se
poticnească, unde a mai întîlnit ea cuvintele astea împreună?
Tata confirmă.
Printre sughiţuri de rîsete.
- Dar cum e pînă la urmă, că n-am înţeles? se trezeşte şi Dodo din
amorţeală, ce-i cu orizontul?
Mă uit urît la Dodo , suficient ca ea să schimbe vorba:
-
Iuli, nu-mi dai mie să
citesc?
Ştie ea ce ştie: săptămîna viitoare pleacă la mare: nu
îi trebuie bani de cheltuială? Doar că Iulia de la înălţimea celor 12 anişori
ai ei, are şi ea demnitatea ei. Vrea să ducă misiunea asta pînă la capăt. Chiar
dacă pare imposibilă.
Opresc
măcelul pentru 20 de secunde să îi
explic mamei cu convingerea că şi ceilalţi au nevoie:
-
Mamă, în poezia asta importante sunt imaginile pe care le
creează cuvintele, ca nişte peisaje care îţi trezesc senzaţii, stări, nu trebuie luate mot-a-mot, ci asa cum curg
ele, că au şi o anume muzicalitate, dacă ai fost atentă…Şi dacă ar fi fost
citită cursiv…
Ce să mai spun? Poezia
a fost compromisă. Iar încercările Iuliei de a ajunge la sfîrşitul ei, au fost
pline de aceleaşi poticneli şi peripeţii. Greu de înţeles cum să „străbată
clipele tunele” şi cum de intrebarea nu
minte niciodată?
Eram lac de apă.
Cred că şi Iulia la fel. Din motive diferite, evident. Doar tata găseşte
resurse să spună:
-La a patra
lectură se mai clarifică lucrurile….
-Apreciez, zic.
Dar nu pot să mă împac cu gîndul că ce am scris eu pare atît de absurd
celorlalţi. Poate judec greşit.
- Coco, ţie cum
ţi s-a părut?
Zăresc o
încordare bine stăpînită.
-Măi, e ok. Doar
nu degeaba ţi-au publicat-o ăştia!
Ştiu de unde
vine: i s-a stricat aspiratorul şi m-a rugat să i-l dau mîine pe al meu. Am
acceptat imediat. Cum să mă critice?
-
Dan?
-
Bravo, draga mea, e scris cu talent! Se vede! Sunt foarte
fericit. Acum ştiu că uneori eşti de neînţeles pentru toată lumea, nu numai
pentru mine. Că începusem să-mi fac griji…..
