vineri, 24 august 2012

UNDE DAI SI UNDE CRAPA


 Azi am vizitat citeva  magazine de la APACA. Cine le-a mai frecventat de-a lungul timpului  stie ca acolo gasesti marfa de calitate dar si preturi...pe masura. Pe alocuri, reduceri timide de preturi. Si …destula lume care cumpara de la costume elegante de ocazie, pina la paltonase din sezonul trecut.  
Asa s-a facut ca in magazinasul in care eu asteptam un retus la o rochita proaspat cumparata, a intrat un tinar cu mamica dupa el. Baiatul, cu virsta incerta intre 17 si 21 de ani, in bermude gen camuflaj, cu incaltari sport, un tricou negru si ochelari de vedere. Blondut, tuns “regulamentar”, fata de “ preppie” ( cine a citit Love Story stie ce zic). Pierdut in spatiu printre  umerasele cu sacouri si paltoane, dar resemnat. Clar era adus cu forta de mama lui .Vinzatoarea de o parte, mama (o femeie cocheta si respectabila) pe de cealalta parte si el la mijloc, probind stingaci si pus in fata luarii unei decizii absurde din punctul lui de vedere: care palton sa-l cumpere, cel lung sau cel scurt?  Dezbaterea se tinea, evident, intre cele doua femei: -  Doamna,  e  lina de cea mai buna calitate. –Da, se vede. –Ambele sunt confectionate la noi la Baia Mare, fostul Mondial, ca doar toata lumea stie.- Zau? Pai sigur ca e calitate, atunci. Dar paltonasul scurt nu imi place pentru ca are un cordon la spate. Ce e tiriplicul asta? Si mai este si gri. - Doamna, cordonul se poate da jos.Cit despre culoare…ce culoare v-ar conveni? – Negru, cum e  cel lung, Ia mai pune-l odata pe tine, dragule…..Vedeti, are alta linie si il prinde si mai bine.  Dvs. ce ziceti? –Doamna, mie imi place mai mult cu cel scurt. Paltoanele lungi avantajaza persoanele inalte si slabe. Adica mai inalte decit el. – Mie imi place cel lung pentru ca e mai elegant.- Doamna, eu va asigur  ca si cel scurt e elegant pentru ca, vedeti, are nasturii  mascati de croiala. – E cam sifonat....- Nu-i problema, il calcam aici, acum , pe loc.- Si ca pret? – Cel lung 499, cel scurt 390. Baiatul asista coplesit  si  incurcat la tot schimbul de argumente din jurul sau. Poate se gindea la ce film o sa vizioneze pe net dupa ce o scapa din cosmarul asta, cind, vinzatoarea zise: - Doamna, hai sa-l intrebam si pe el sa vedem lui ce-I place si in care se simte mai bine. – Da, sigur, ia spune, dragul mamei, care iti place cel mai mult? Baiatul imbujorat dintr-o data, zise timid: -Mie imi place tot cel lung. – Bravo, mama, uite ca de data asta ne-am potrivit la gusturi. Il luam pe asta. Celalalt te cam tinea la umeri, nu? Eu asa am vazut.- Nu, raspunse baiatul, era ok, dar asta imi place ca are buzunarele mai mari inauntru, pot sa-mi bag si eu tot felul de chestii cind ies p-afara….(!!!!)
Morala acestei povestiri nu sta in aceea ca eu am gasit foarte amuzanta intimplarea, ci in faptul ca nu stiam cum sa va anunt ca mi-am luat o rochie noua. Nici pe voi si nici pe sot (care cel mai fidel cititor al meu).  Acuma sper ca ati inteles si titlul.

luni, 13 august 2012

Mesajul unui Copil din România către conducătorii Ei


            
Conducători ai țării mele,
                    NU VĂ MAI CERTAȚI!
Destul părinții mei sunt supărați
și nu mai știu, săracii, cum să facă
să nu-mi mai fie viața-atit de seacă!

OPRIȚI-VĂ! Că nici măcar nu știm
ce fel de lume-i cea-n care  trăim.
Doar vrajbă, suferință și nevoi.
Ce ȚARĂ vom primi NOI de la VOI?

Dă, Doamne, ca ai țării copii mulți
mâine în zori să ne trezim adulți,
să inventăm o altă țară-n loc
DE EA SĂ NU-ȘI MAI BATĂ NIMENI JOC!

duminică, 12 august 2012


ABSCONSUL  METAFORELOR  NEÎNŢELESE


Am fost zilele trecute pe la ai mei. Ca să nu mă duc cu mîna goală, am luat şi gaşca: Dan, Dodo, Coco şi Iulia (in ordinea numelor de pe tricou: soţul, fiica, sora si nepoata). Cînd suntem mai mulţi, veselia e mai mare, nimeni nu apucă să povestească ceva pînă la capăt şi sigur se produce o întîmplare pe seama căreia se lasă ori cu  distracţie ori cu  ceartă.
De data aceasta, întîmplarea a declanşat-o tata zicîndu-mi:
-    Măi, fata lui tata, (că încă mă mai alintă aşa) şti ce am găsit zilele trecute  căutînd o carte? Şi odată cu întrebarea se ridică de pe fotoliu şi se duse spre bibliotecă din care scoase un almanah din 1991: „Almanahul Oştirii”. Ia uite!
-         N-ai mai aruncat, măi tată, vechiturile astea? şi imediat am regretat ce am spus  gîndindu-mă prea tîrziu că mama va  prelua şi va deschide subiectul mare cît casa al lucrurilor nefolositoare din apartamentul lor, pe care ea e nevoită din timp în timp să le şteargă de praf şi sa le mute de colo-acolo…Dar mama, ce sa vezi? mustăcea complice şi –contrar obiceiului- tacea chitic, privind la tata şi lăsîndu-l pe el să facă dezvăluirea.
-      Păi, nu le-am aruncat şi bine am făcut pentru că altfel s-ar fi pierdut acest almanah pe care chiar vreau să ţi-l fac  cadou. Ştim cu toţii că de la o anumită vîrstă în sus, cadourile materiale nu mai sunt atît de apreciate.  Ce sa-ţi mai cumpărăm noi ţie la anii tăi? de acum, surprizele emoţionale, sentimentale, au mai mare valoare în viaţa noastră.
-         Parcă n-aş fi chiar aşa de acord cu tine, zău, dar e bine de ţinut minte ca să nu mă mai păcălesc şi la anu' cumpărîndu-vă  cine ştie ce cadouri scumpe. Vă scriu cu mîna mea o felicitare în versuri, eventual compuse de mine şi…gata. Mult mai valoros!
-         Ei, uite că despre versuri e vorba şi în almanahul asta.
La auzul acestor cuvinte, toată gaşca se manifestă zgomotos dezamăgită de turnura pe care o lua în mod ameninţător conversaţia noastră.
Dar tata continuă cu tenacitate şi autoritate, ca să nu se dilueze acest moment nepereche.


-         În acest almanah se află publicată o poezie de a ta.
Aceasta mărturisire a avut darul de a mă lăsa cu gura căscată. Pentru că nu mă aşteptam. Pentru că şi uitasem de acest domeniu al pasiunilor mele îngropat în trecut. Pentru că ferecasem demult cu lacătul lumea versurilor care îmi fusese foarte dragă odată, dar care nu mi-a adus satisfacţiile aşteptate pe atunci.
Pînă şi Iulia, nepoată-mea care tocmai a trecut în clasa a VI-a,  zvîcni de pe scaun zicînd cu uimire:
-         Pe buneee? Ia, să văd!
Mai iute decît un copil de 12 ani, cu un gest rapid şi hotărît i-am smuls însă eu din mînă almanahul şi l-am deschis zburătăcind foile pentru a găsi minunea. Pagina 104, zise tata, ca să-mi scurteze chinul.
Ei, da, intr-adevar, era publicată una din poeziile mele. Negru pe alb. Sau mai degrabă un gri pe galben.  O poezie frumoasă, plină de imagini puternice şi chiar de anume idei filozofice ( cel puţin eu aşa am intenţionat la vremea când am compus-o). Am sorbit-o dintr-o privire precum un însetat în deşert un ulcior cu apă, readucîndu-mi in minte multe lucruri legate de ea. Intre timp, ceilalti au început să murmure, să discute, habar n-aveam ce ziceau, pînă cînd  am auzit-o pe Iulia strigînd la mine:
-Vreau şi eu să văd, te rog!
Ok, ok, am zis, iata cum nu se poate mai bine pentru nepoata mea să mă vadă ca pe un exemplu viu de talent la scris, că şi aşa nu are nici o motivatie pentru  temele la romana şi  compunerile ciclului II de şcoală. De acum incolo poate aspira la statutul de „scriitor publicat” al mătuşii sale, (hai că am exagerat un pic, dar numai un pic) nu?
Şi tata are ideea genială :
-         Iulia, te roagă tataie, ia citeşte tu poezia cu voce tare!
Eeeei, şi aici a început circul: Titlul poeziei, „Certitudine” scris cu culoarea albastră (devenită  între timp  bleu), pe alb (devenit între timp galben), nu a putut fi receptat de copilă în mod exact. Aşa că, după cîteva poticniri şi pauze îndelungi, Iulia  nu fu în stare să îl pronunţe corect ceea ce m-a determinat să intervin suflîndu-i cuvîntul. După cum l-a repetat însă, nu sunt sigură că ştia ce înseamnă, dar, mă rog. Şi  dădu drumul la lectură. Eram ca la un cenaclu ad-hoc. Lipsea doar atmosfera încărcată de fior liric, acurteţea şi dicţia celei care citea creaţia literară. Iulia  se poticnea la fiecare 2-3 cuvinte de parcă acum învăţa să citească. Ce citea nu avea nici un sens pentru ea iar acest lucru  îi dădea impresia că greşeşte cuvintele: cum să „ mă sprijin iar pe zare”, sau să ” mă ridic cu înc-o dimineaţă”? Pe măsură ce rostea cuvintele, faţa ei se schimonosea de-a dreptul într-un efort de a înţelege ciudata lor alăturare.
-        De ce îţi bagi  cartea aşa în ochi ? Ţine-o şi tu la distanţă normală, zise şi soră-mea grijulie să nu-şi strice fii-sa ochii din cauza  poeziei  mele.
-        Lasa-mă, mamă, că  nu văd ca lumea ce scrie. Bine, că nici nu înţeleg nimic….
-    De ce strici tu momentul poetic, zău aşa?- îi zisei şi eu  soră-mii cu un ton îngăduitor ca să îmi ascund iritarea, de fapt.
Cînd Iulia ajunse la versul „de gaica timpului mereu s-agaţ㔺i  rosti al doilea cuvînt cu accent pe i: „ga-I-ca” , un val de rîsete izbucni cu atîta forţă, încît parcă explodă un balon umflat prea mult cu aer.
Mi se puse pata:
-Măi, Iuli, cum ai trecut tu in clasa a VI-a ? Zici că şti să citeşti?
- Păi, eu ştiu să citesc, dar ce cuvînt e ăsta: ga-I-ca?
-Gaica, gaică adică, aşa cum ai tu la hăinuţă ca să o agăţi în cuier. Ce, nu şti ce este o gaică?
- Ba eu ştiu ce e o gaică, dar…n-am înţeles că despre asta este vorba aici, că nu zice: gaica hăinuţei, zice gaica timpului…Adică cum?
- Hai, măi, lasă figurile şi citeşte mai departe  că îţi explic eu dup-aia.
Deja plutea în aer fiorul compromiterii.
Cu chiu cu vai trecu la strofa a doua. 
„Şi orizontu-nsîngerat de stele…”
Aici s-a rupt filmul de tot: Iulia nu a fost în stare să rostească într-un cuvînt: orizontu-nsîngerat.
O-ri-zon-tuşi-în-ger…nu!
O-riii-zon…nu!
O-ri-zon-tu-n-şi….cum naiba e aici?
Eu o las să se chinuie, nu pot să cred că poezia mea nu poate fi nici măcar citită.
Tataie nu se mai poate abţine şi, roşu la faţă, izbucneşte în rîs. Mama, dupa o incredibil de lungă pauză de vorbire, sare în apărarea copilului, scuzînd-o în faţa mea:
-         Măi, mamă, ce cuvinte ai scris şi tu acolo? Tu ştii ce-am păţit eu pînă cînd am citit poezia ta? Atît de mult m-am bucurat cînd mi-a zis tac-tu că ţi-a găsit o poezie publicată, încît am luat almanahul şi m-am apucat să o citesc. Dar nimic n-am înţeles, mamă, din ea, nu ştiu ce poezie e asta, că tu aveai unele mai frumoase nu aşa complicate. Are dreptate copilul să se poticnească, unde a mai întîlnit ea cuvintele astea împreună?
Tata confirmă. Printre sughiţuri de rîsete.
-    Dar cum e pînă la urmă, că n-am înţeles? se trezeşte şi Dodo din amorţeală, ce-i cu orizontul?
Mă uit urît la Dodo , suficient ca ea să schimbe vorba:
-          Iuli, nu-mi dai mie să citesc?
Ştie ea ce ştie: săptămîna viitoare pleacă la mare: nu îi trebuie bani de cheltuială? Doar că Iulia de la înălţimea celor 12 anişori ai ei, are şi ea demnitatea ei. Vrea să ducă misiunea asta pînă la capăt. Chiar dacă pare imposibilă.
Opresc măcelul  pentru 20 de secunde să îi explic mamei cu convingerea că şi ceilalţi au nevoie:
-         Mamă, în poezia asta importante sunt imaginile pe care le creează cuvintele, ca nişte peisaje care îţi trezesc senzaţii, stări,   nu trebuie luate mot-a-mot, ci asa cum curg ele, că au şi o anume muzicalitate, dacă ai fost atentă…Şi dacă ar fi fost citită cursiv…
Ce să mai spun? Poezia a fost compromisă. Iar încercările Iuliei de a ajunge la sfîrşitul ei, au fost pline de aceleaşi poticneli şi peripeţii. Greu de înţeles cum să „străbată clipele tunele” şi cum de  intrebarea nu minte niciodată?
Eram lac de apă. Cred că şi Iulia la fel. Din motive diferite, evident. Doar tata găseşte resurse să spună:
-La a patra lectură se mai clarifică lucrurile….
-Apreciez, zic. 
Dar nu pot să mă împac cu gîndul că ce am scris eu pare atît de absurd celorlalţi. Poate judec greşit.
- Coco, ţie cum ţi s-a părut?
Zăresc o încordare bine stăpînită.
-Măi, e ok. Doar nu degeaba ţi-au publicat-o ăştia!
Ştiu de unde vine: i s-a stricat aspiratorul şi m-a rugat să i-l dau mîine pe al meu. Am acceptat imediat. Cum să mă critice?
-         Dan?
-         Bravo, draga mea, e scris cu talent! Se vede! Sunt foarte fericit. Acum ştiu că uneori eşti de neînţeles pentru toată lumea, nu numai pentru mine. Că începusem să-mi fac griji…..