Daca ar fi sa scriu acum o scrisoare bunicii mele,
acolo unde se odihneste ea in ceruri, as
sta mult timp sa decantez din avalansa
de ginduri si amintiri pe acelea pe care as vrea sa I le astern pe hirtie.
Mi-am amintit si azi de ea, asa cum mi se intimpla
sa-mi amintesc foarte des, desi ne-a parasit multi ani in urma. A luat cu ea
toata copilaria noastra, a nepoatelor ei, pe care ne-a crescut cu multa
dragoste , desi noi nu intelegeam pe atunci cum e cu dragostea asta care iti
punea pe masa turta de malai cu oua la tigaie batute cu brinza proaspata si
amestecate cu bucatele de muschiulet de porc de la garnita, in locul
orasenestelor sandvisuri cu piine de Bucuresti si mezeluri din soia cumparate de la Alimentara din coltul strazii?! Cum sa se numeasca dragoste faptul ca ne punea sa
culegem prunele si corcodusele coapte pentru tuica, in loc sa ne lase sa stam cu ochii in televizor, ori sa
jucam carti toata ziua? Basca, ne mai trimetea si dupa lemne in padure sau ne
mai punea sa curatam stiuleti de porumb
ca sa umplem cosurile cu boabe…Era cite o zi in care o vedeam doar la prinz
cind ne punea masa: in rest mergea la
sapat via sau lanul de porumb de la deal
de casa. Uneori spala cite o zi intreaga la albie, cu lesie (ih!)
lucrusoarele noastre murdare, separate de ale ei care era “femeie batrina”
si “nu trebuiau sa se amestece “. Cel mai
mult ne enerva cind ne trezea dis de dimineata
ca sa culegem fructele scuturate pe jos de cite-o "vijelie venita
peste noapte" (si noi ne miram cum de n-am auzit vintul si ploaia?).
"Hai, muma, sa le culegem ca bate soarele in ele si se strica pe
jos!" Si cind ieseam afara sa vedem
grozavia, peisajul ne ridica parul din
cap: de jur imprejurul citorva corcodusi se intindea o mare de fructe si frunze
cazute, asteptindu-si cuminti soarta. Nu mai apucam sa ne intrebam
de ce furtuna nu scuturase toti
pomii, ci porneam sa curatim in graba
pamintul de corcodusele cazute ca sa nu ne apuce prinzul.… Intr-o dimineata
insa, cam prea de dimineata, am iesit afara din casa minata de cumplita durere de burta. Si in timp ce ma ...linisteam dupa
un tufis, auzeam niste bufnituri scurte
si repetate ca si cum cineva ar fi lovit un lemn. M-am strecurat usor pe linga
coltul casei sa vad ce se intimpla. Si…. minune! Mamaie, catarata intr-un
corcodus, facea pe vijelia care vine noaptea si scutura pomii. Doar ca ea nu sufla
peste crengi, ci se folosea de o mare prajina pe care eu o mai vazusem prin
curte , dar nu intelegeam la ce este buna…
Pe bunica o vad si acum venind din fundul
gradinii cu poala plina de troscot: avea mersul grabit si apasat si era ca o
zvirluga peste tot: cind la cotetele gainilor, cind la cotetul porcilor, cind
la putz, cind in gradina sau cind in bucatarie (de unde mai striga la noi sa-I
aducem o mina de patrunjel sau leustean din spatele casei). Toate locurile se
supuneau cu respect pasilor ei hotariti; o cunosteau si o iubeau. Miinile,
sudoarea si sufletul ei le muncisera si le ingrijisera cu drag pe fiecare.
Din cind in cind, se mai vaita ca o mai supara
cite un betesug mostenit sau capatat odata cu batrinetele. Trupul ei fragil
avea insa o vitalitate de invidiat. Cu toate trasaturile ei pamantene, in
mintea mea a ramas ca o faptura magica, perfect integrata intr-o lume arhaica,
plina de taine.
Atunci, in
acele vremuri fericite, gospodaria ei era pentru noi la fel de minunata cum ne
apare acum cea mai spectaculoasa cladire
din Dubai, iar ea, bunica, ne parea la
fel de puternica si de frumoasa precum un munte ridicat in mijlocul campiei.
In
urma cu ani, muntele s-a transformat intr-o cruce deasupra unui mormint,
In care s-au inchis atitea ginduri si amintiri
nestemate.
De atunci,
in mijlocul cimpiei s-a
inaltat un alt munte. De dor .
