Pentru Bunica Mea

Daca ar fi sa scriu acum o scrisoare bunicii mele, acolo unde se odihneste ea in ceruri,  as sta mult timp  sa decantez din avalansa de ginduri si amintiri pe acelea pe care as vrea sa I le astern pe hirtie. 

Mi-am amintit si azi de ea, asa cum mi se intimpla sa-mi amintesc foarte des, desi ne-a parasit multi ani in urma. A luat cu ea toata copilaria noastra, a nepoatelor ei, pe care ne-a crescut cu multa dragoste , desi noi nu intelegeam pe atunci cum e cu dragostea asta care iti punea pe masa turta de malai cu oua la tigaie batute cu brinza proaspata si amestecate cu bucatele de muschiulet de porc de la garnita, in locul orasenestelor sandvisuri cu piine de Bucuresti si mezeluri din  soia cumparate de la  Alimentara din coltul strazii?! Cum sa se  numeasca dragoste faptul ca ne punea sa culegem prunele si corcodusele coapte pentru tuica, in loc sa ne  lase sa stam cu ochii in televizor, ori sa jucam carti toata ziua? Basca, ne mai trimetea si dupa lemne in padure sau ne mai punea sa curatam  stiuleti de porumb ca sa umplem cosurile cu boabe…Era cite o zi in care o vedeam doar la prinz cind ne punea masa: in rest  mergea la sapat  via sau lanul de porumb de la deal de casa. Uneori spala cite o zi intreaga la albie, cu lesie (ih!) lucrusoarele noastre murdare, separate de ale ei care era “femeie batrina” si   “nu trebuiau sa se amestece “. Cel mai mult ne enerva cind ne trezea dis de dimineata  ca sa culegem fructele scuturate pe jos de cite-o "vijelie venita peste noapte" (si noi ne miram cum de n-am auzit vintul si ploaia?). "Hai, muma, sa le culegem ca bate soarele in ele si se strica pe jos!"  Si cind ieseam afara sa vedem grozavia, peisajul ne ridica  parul din cap: de jur imprejurul citorva corcodusi se intindea o mare de fructe si frunze cazute, asteptindu-si  cuminti  soarta. Nu mai apucam sa ne  intrebam  de ce  furtuna nu scuturase toti pomii,  ci porneam sa curatim in graba pamintul de corcodusele cazute ca sa nu ne apuce prinzul.… Intr-o dimineata insa, cam prea de dimineata, am iesit afara din casa  minata de cumplita durere  de burta. Si in timp ce ma ...linisteam dupa un tufis,  auzeam niste bufnituri scurte si repetate ca si cum cineva ar fi lovit un lemn. M-am strecurat usor pe linga coltul casei sa vad ce se intimpla. Si…. minune! Mamaie, catarata intr-un corcodus, facea pe vijelia care vine noaptea si scutura pomii. Doar ca ea nu sufla peste crengi, ci se folosea de o mare prajina pe care eu o mai vazusem prin curte , dar nu intelegeam la ce este buna…

 Pe bunica o vad si acum venind din fundul gradinii cu poala plina de troscot: avea mersul grabit si apasat si era ca o zvirluga peste tot: cind la cotetele gainilor, cind la cotetul porcilor, cind la putz, cind in gradina sau cind in bucatarie (de unde mai striga la noi sa-I aducem o mina de patrunjel sau leustean din spatele casei). Toate locurile se supuneau cu respect pasilor ei hotariti; o cunosteau si o iubeau. Miinile, sudoarea si sufletul ei le muncisera si le ingrijisera cu drag pe fiecare.

Din cind in cind, se mai vaita ca o mai supara cite un betesug mostenit sau capatat odata cu batrinetele. Trupul ei fragil avea insa o vitalitate de invidiat. Cu toate trasaturile ei pamantene, in mintea mea a ramas ca o faptura magica, perfect integrata intr-o lume arhaica, plina de taine.

 Atunci, in acele vremuri fericite, gospodaria ei era pentru noi la fel de minunata cum ne apare acum  cea mai spectaculoasa cladire din Dubai, iar ea, bunica,  ne parea la fel de puternica si de frumoasa precum un munte ridicat in mijlocul campiei.

In urma cu ani, muntele s-a transformat intr-o cruce deasupra unui mormint,

In care s-au inchis atitea ginduri si amintiri nestemate.

De atunci,  in mijlocul cimpiei s-a  inaltat  un alt munte. De dor .