De ce barbatii "trebuie" iar femeile "depinde"?

Dintre cele doua sexe pe care Dumnezeu le-a creat pentru a popula planeta noastra, se spune ca femeia este cel frumos. Si cel slab.

Femeia este o faptura minunata, angelica si diafana. Daca buzele ei senzual augumentate si proaspat rujate schiteaza un zambet abia perceptibil, natura intreaga infloreste in miez de iarna.

Daca ochii ei (colorati asortat cu vopseaua de par) iti arunca o privire plina de mister pe sub genele umbroase, aplicate  in manunchiuri de cate trei, tu, barbatul –sexul puternic- incepi sa transpiri pe sub armura ta de dur , incercand in acelasi timp sa  opresti prin miscarile muschilor abdominali  zbaterea fluturilor din stomac.

Un simplu gest de–al ei facut cu degetelele fine, cu unghii interminabile si ascutite, prevazute cu pietricele si pene , ar fi suficient sa insenineze  fruntea plina de griji fundamentale ale barbatului.

Si cum sa rezisti la atata gingasie cand o vezi cum stie ea sa se cuibareasca  precum  o porumbita  fara aparare asezandu-si delicat capul  pe pieptul de marmura al barbatului, cu grija ca nu cumva sa isi deranjeze meshele prinse cu clipsuri si date cu mult fixativ la un coafor de lux din centru?

Cum sa nu innebunesti de fericire daca ea te alege pe tine, uratul si puternicul, dintre miliarde de urati si puternici?

Ei ,bine, da! Acum intelegi ca toate actele de eroism ramase in istorie prin care barbatii isi demostrau  iubirea , nu pot fi inventii. Ele trebuie sa fi existat tot astfel cum  exista insasi dragalasenia feminina.

Si uite, de aceea nu te poti abtine sa nu ii spui, cu o  usoara nedumerire:

-Iubita mea, tu stii bine cate as putea sa fac eu pentru tine: pot declansa un razboi mondial, pot muta  muntii din loc, pot  fora intreaga Sahara dupa un firicel de apa plata din care sa iti umplu pahar dupa pahar  si sa ti le ofer  ori de cate ori ai fi insetata,  asa cum iti place tie,  cu multa lamaie ca sa-ti mentii silueta de zeita. P-aia cu luna de pe cer nu ti-o mai spun-desi stii ca as putea sa o fac- pentru ca prea s-a banalizat si nu vreau sa cad in penibil in fata ta.

- Stiu, chicoteste ea gratios.

- Si in loc de toate astea, tu vrei sa merg o zi intreaga cu tine la shopping?

- Trebuie.

N-ai fi crezut vreodata ca vocea ei  mai cristalina decat susurul unui izvor  poate fi atat de ferma!

Apoi, se pisiceste in felul ei unic si iti  spune  la ureche cu sunet de clopotel;

-       Au inceput reducerile, iubi!

Fiecare epoca are dovezile ei specifice de sacrificiu, asa ca, n-ai incotro, pleci cu ea in marea aventura  spre a-i dovedi cat de mult o iubesti.

Si numai pentru ca esti un  barbat adevarat si puternic,  calit in bataliile vietii si – ce sa-i faci?- indragostit iremediabil pana peste urechi, esti  capabil sa infrunti toate incercarile acestei situatii, mai ceva decat Hercule  sau Ulisse.

 Ea, ca o fiinta slaba ce este, are nevoie de tine. Are nevoie sa-i cari sacosele pline de cumparaturi, pentru ca mainile ei sa fie libere sa caute, sa pipaie, sa desfaca, sa descheie, sa deznoade, sa incalte,  sa descalte, sa scormoneasca dupa miile de  lucrusoare care o incanta.

Are nevoie ca tu -si numai tu, cu o indemanare extraordinara si cu un curaj de neinfrant, sa alergi ca disperatul ca sa ii aduci  la cabina de proba rochitele, pantalonasii sau camasutele pe care ea iti solicita sa le schimbi cu altele cu un numar mai mare pentru ca, fir-ar sa fie, cum de s-a ingrasat intre timp si a trecut de la masura ultra-super-slab la masura super-slab?

Numai tu, ca un adevarat campion, poti sa castigi batalia pe  pantofii numarul 37 in care te-ai angajat cu  celelalte domnite  isterice iesite la shopping singure si, ca atare, nefericite.

Pe rabdarea ta de granit se bazeaza ca sa ii tii rand la casa in timp ce ea mai devalizeaza inca o data rafturile cu posete si alte accesorii.

Tu esti cel care ai grija ca din cand in cand sa mai bea cate o gura de apa ca sa nu se deshidrateze si sa lesine in goana dintre doua magazine. Ar fi dezastru atunci, pentru ca nu ai mai avea cu ce maini sa o mai prinzi si, eventual, sa o ventilezi…

Din cand in cand, in momentele rare in care te opresti intr-un loc, te intrebi admirativ cum o putea o fiinta atat de sensibila si de plapanda sa alerge pe tocuri de 15 centimetri cu o viteza atat de mare?  Si cum reuseste sa fie atat de agila si sa se strecoare prin cea mai afurisita aglomeratie pentru a ajunge acolo unde isi propune? Nimeni, in afara de ea, nu stie unde. Trebuie doar sa nu o pierzi din ochi nici macar o clipa. Ai privit in jos ca sa numeri fulgerator sacosele ca nu cumva sa –ti lipseasca vreuna, gata! ai pierdut-o din ochi.  A disparut intr-o clipita.

Simturile tale sunt toate in alerta, ca ale unui animal salbatic  in cautarea prazii. Esti derutat, obosit si enervat de o suvita de par naclaita de transpiratie care iti tot intra in ochi ( ca ea ti-a zis sa-ti faca parul cu gel, in sus, ca o creasta, dar tu nu si nu!) si pe care o sufli intr-una pentru ca mainile sunt ocupate  pana la umeri de sacose si pachete.

Dar cand te astepti mai putin, te gaseste tot ea. Are nevoie sa o inchizi la nasturii hainutei pe care tocmai vrea sa o probeze.(“Eu nu pot din cauza unghiutelor, iubi!”)

Cum de mai poate, te intrebi, atat de fragila si delicata, dar plina de energie precum un erou de furie razboinica?!

Mai poate. Si tu trebuie sa mai poti ca sa ii dovedesti cat de mult o iubesti.

Dupa o zi intreaga de shopping, ajunsi in sfarsit acasa, va pravaliti pe covor lasandu-va ingropati sub muntele de pachete, pachetele, sacose si cutii de cumparaturi.

Dupa o cautare infrigurata prin bezna, te intepi in ceva ascutit, dovada ca i-ai gasit manuta moale si catifelata strajuita de unghiutele ca niste tepi de trandafir . In tine reinvie vigoarea si speranta:

-         -  Iubito, dupa ziua asta nebuna, in care ti-am dovedit cat de mult te iubesc, poti ca macar o data pe an sa imi cedezi telecomanda cat tine un meci intreg de fotbal?

Ascuns dupa mormanul de pachete, barbatul nu vede cum fetisoara alba si delicata a femeii se intuneca, buzele senzuale se strivesc una pe cealalta, iar sprancenele conturate artificial coboara si se apropie una de alta gata sa se imbratiseze.

El spera ca ea sa ii rasplateasca eroismul, iar ea nu intarzie sa-i intoarca dovada ei de dragoste:

-          -  Depinde…..

Pentru Bunica Mea

Daca ar fi sa scriu acum o scrisoare bunicii mele, acolo unde se odihneste ea in ceruri,  as sta mult timp  sa decantez din avalansa de ginduri si amintiri pe acelea pe care as vrea sa I le astern pe hirtie. 

Mi-am amintit si azi de ea, asa cum mi se intimpla sa-mi amintesc foarte des, desi ne-a parasit multi ani in urma. A luat cu ea toata copilaria noastra, a nepoatelor ei, pe care ne-a crescut cu multa dragoste , desi noi nu intelegeam pe atunci cum e cu dragostea asta care iti punea pe masa turta de malai cu oua la tigaie batute cu brinza proaspata si amestecate cu bucatele de muschiulet de porc de la garnita, in locul orasenestelor sandvisuri cu piine de Bucuresti si mezeluri din  soia cumparate de la  Alimentara din coltul strazii?! Cum sa se  numeasca dragoste faptul ca ne punea sa culegem prunele si corcodusele coapte pentru tuica, in loc sa ne  lase sa stam cu ochii in televizor, ori sa jucam carti toata ziua? Basca, ne mai trimetea si dupa lemne in padure sau ne mai punea sa curatam  stiuleti de porumb ca sa umplem cosurile cu boabe…Era cite o zi in care o vedeam doar la prinz cind ne punea masa: in rest  mergea la sapat  via sau lanul de porumb de la deal de casa. Uneori spala cite o zi intreaga la albie, cu lesie (ih!) lucrusoarele noastre murdare, separate de ale ei care era “femeie batrina” si   “nu trebuiau sa se amestece “. Cel mai mult ne enerva cind ne trezea dis de dimineata  ca sa culegem fructele scuturate pe jos de cite-o "vijelie venita peste noapte" (si noi ne miram cum de n-am auzit vintul si ploaia?). "Hai, muma, sa le culegem ca bate soarele in ele si se strica pe jos!"  Si cind ieseam afara sa vedem grozavia, peisajul ne ridica  parul din cap: de jur imprejurul citorva corcodusi se intindea o mare de fructe si frunze cazute, asteptindu-si  cuminti  soarta. Nu mai apucam sa ne  intrebam  de ce  furtuna nu scuturase toti pomii,  ci porneam sa curatim in graba pamintul de corcodusele cazute ca sa nu ne apuce prinzul.… Intr-o dimineata insa, cam prea de dimineata, am iesit afara din casa  minata de cumplita durere  de burta. Si in timp ce ma ...linisteam dupa un tufis,  auzeam niste bufnituri scurte si repetate ca si cum cineva ar fi lovit un lemn. M-am strecurat usor pe linga coltul casei sa vad ce se intimpla. Si…. minune! Mamaie, catarata intr-un corcodus, facea pe vijelia care vine noaptea si scutura pomii. Doar ca ea nu sufla peste crengi, ci se folosea de o mare prajina pe care eu o mai vazusem prin curte , dar nu intelegeam la ce este buna…

 Pe bunica o vad si acum venind din fundul gradinii cu poala plina de troscot: avea mersul grabit si apasat si era ca o zvirluga peste tot: cind la cotetele gainilor, cind la cotetul porcilor, cind la putz, cind in gradina sau cind in bucatarie (de unde mai striga la noi sa-I aducem o mina de patrunjel sau leustean din spatele casei). Toate locurile se supuneau cu respect pasilor ei hotariti; o cunosteau si o iubeau. Miinile, sudoarea si sufletul ei le muncisera si le ingrijisera cu drag pe fiecare.

Din cind in cind, se mai vaita ca o mai supara cite un betesug mostenit sau capatat odata cu batrinetele. Trupul ei fragil avea insa o vitalitate de invidiat. Cu toate trasaturile ei pamantene, in mintea mea a ramas ca o faptura magica, perfect integrata intr-o lume arhaica, plina de taine.

 Atunci, in acele vremuri fericite, gospodaria ei era pentru noi la fel de minunata cum ne apare acum  cea mai spectaculoasa cladire din Dubai, iar ea, bunica,  ne parea la fel de puternica si de frumoasa precum un munte ridicat in mijlocul campiei.

In urma cu ani, muntele s-a transformat intr-o cruce deasupra unui mormint,

In care s-au inchis atitea ginduri si amintiri nestemate.

De atunci,  in mijlocul cimpiei s-a  inaltat  un alt munte. De dor .

La Gară

Pe locul său din compartimentul de tren, bărbatul  gândea neliniştit: „Opt minute până pleacă trenul, trei ore până la Buzău şi încă o oră până ajung faţă în faţă cu tata. De abia aştept să-l privesc în ochi şi el să-mi spună cum  la vârsta lui de 69 de ani l-a apucat îndrăgosteala! Noi nu ne vedem capul de treburi pe la oraș, iar el singur la ţară îşi face de cap. Vreau să-mi spună şi mie dacă el ştie cum ne-am simţit noi, copiii lui, când am aflat de la alţii că el trăieşte cu lelea Floarea de peste drum!  Ce dacă e văduvă ca şi el, acuma, gata!,  hai să ne punem poalele-n cap şi să intrăm în gura lumii? Doooaamne fereşte! Să vezi ceartă! Să aleagă: ori cu ea, ori cu noi!”

O doamnă intră în compartiment şi ocupă locul din colţul cel mai îndepărtat. Trenul nu părea a fi aglomerat. După ce o vazu așezându-se, bărbatul întoarse capul şi privi pe geam: pe peron, apropiindu-se de o bancă,  un bătrânel mergea șovăielnic într-un baston. Hainele lui nu păreau ponosite dar erau  aşezate pe el neglijent. Avea faţa nebărbierită, un păr alb şi si rar peste care aşezase o  pălărie cu boruri largi, iar într-o mână o pungă de plastic în care, probabil, căra pîine uscată pentru vreun animal din curte, fie el găină sau căţel... Cu mişcări reţinute îşi sprijini bastonul de spătarul băncii, apoi se aşeză şi el uitându-se în gol.

„ Are o durere în gesturi moşul ăsta, o durere innăbuşită... Cred că a fost un bărbat frumos la viaţa lui, gândi omul nostru din tren. Păcat de el, se vede că nu are cine să-i poarte de grijă. O fi singur pe lume de pare aşa stingher şi  fragil?  Îmi aminteşte de tata, de fapt, mă face să mă întreb, cum o mai arăta tata? Probabil mult mai bine, mai ales acum când are iubită?! Lui iubită îi trebuia la bătrânețe? Nu ne are pe noi? ” 

Apoi, privi din nou la bătrânul de pe peron: „Asta să fie nefericirea lui? Singurătatea? Poate că şi tata avusese toţi anii ăştia aceeaşi înfăţişare neglijentă şi îndurerată. De unde să ştim  noi, de la distanță, cât de trist era tata la ţară? Că la telefon, când mai vorbeam din an în Paşte, el spunea că  e bine, să nu ne îngrijorăm din cauza lui. Poate lelea Floarea  îi alungă  singurătatea şi îi găteşte câte o supă mai bună decât o face el singur.” Şi în timp ce bărbatul privea cu milă imaginea nefericită a bătrânului, inima i se înmuie iar ochii i se umplură de lacrimi.

Gândurile îi fură întrerupte însă de sosirea unui alt tren la linia vecină  În câteva secunde, lumea năvăli grăbită pe peron,  devenind un râu curgător spre ieşire. Din cauza ei, secunde bune nu-l mai vazu pe bătrân. Poate că aştepta pe cineva care tocmai venise. Pentru o clipă, prin golul dintre rândurile de călători, zări băncuţa goală şi sub ea punga de plastic a bătrânului. „La omul sărac, nici boii la car nu trag! Şi-a uitat punga bietul moş.” Deodată simţi nevoia să fugă după bătrân să-l caute, să-i dea înapoi sacoşa. Prea i se lipise de suflet... Privi ceasul de pe peron - mai era fix un minut  până la plecarea trenului, nu mai avea timp să coboare, dar deschise geamul şi privi disperat în mulţime după el: „Nici urmă de bătrân. Cum putea să dispară atât de repede, cu baston cu tot?”

Îl frământa gândul că  acest  om, un străin,  îl ajutase fără ca măcar  el să bănuiască, să îşi privească tatăl cu înţelegere, să îi înlăture revolta şi să îl împiedice să facă vreun gest pe care apoi să-l regrete.

„Dumnezeu mi l-a scos în cale” îşi mai zise bărbatul cu un zîmbet în colţul gurii. „Probabil se va întoarce, după plecarea mea şi îşi va recupera pâinea uscată, sau ce o avea bietul de el în sacoşă.”

 Şi cu acest gând,  scoase din geantă rebusul şi se apucă liniştit de dezlegat cuvinte încrucişate.

În acest timp, bătrânul  intră cu paşi repezi  în toaleta gării şi se închise într-o cabină. Ieşi de acolo după câteva minute cu o  sacoşă în loc de baston în care îndesase peruca, haina şi pălăria. Era acum un bărbat tânăr care plecă  grăbit spre ieşire. În urma lui, zgomotul puternic al unei explozii, zgudui gara din temelii.     

Fabulă

Pentru tine nu e mare lucru sa dai cu mine de perete. Esti mare, esti puternic, esti barbat!

Nici nu-mi mai amintesc cât timp a trecut decând nu te-ai mai purtat cu mine cu blândeţe, decând nu mai m-ai atins cu delicateţe. Ştii doar să mă bruschezi şi să mă faci să mă simt goală pe dinăuntru.

Am fost deschisă tuturor ieşirilor tale, nu am ratat nici măcar una şi nu am îndraznit vreodată să te rănesc. Am fost docilă, cuminte, nu  ţi-am opus niciodată rezistenţă.

M-ai lovit cu picioarele, mi-ai strigat ca sunt ieftină si proastă, dar, omule, ştiai bine cum sunt când m-ai ales! Ai cântărit mult, m-ai analizat pe toate feţele, şi a durat mult până te-ai hotărât să ma iei. M-ai luat pentru că m-ai plăcut şi ţi-au convenit calităţile mele. Acum...nu mai sunt bună? Nu-ţi mai plac?

M-ai  forţat să  mă schimb şi uite, până la urmă chiar asta s-a-ntâmplat, deşi n-am vrut: m-am blocat  în faţa ta. Definitiv! spuse uşa.

Jurnalul roz cu epoleți: Fila de început

12 februarie 1983, Școala Militară de Ofiţeri Activi “Nicolae Bălcescu” Sibiu, ora 14.15.

Cu o întârziere de 2 ore și un sfert, lista candidatelor admise pentru cursurile de 6 luni la Școala militară fusese în sfârşit afişata. Fix peste o oră aveam tren înapoi la Bucureşti, aşa ca în loc sa vânez un loc bun în faţa panoului  de unde să pot citi rezultatele,  mă ocupasem cu strângerea bagajului.  Acum mi-era imposibil să străbat  marea mulţime fremătătoare  de candidate,  elevi din scoala şi părinţi care se înghesuiau să vadă cu proprii ochi tabelul cu admisele. Căutînd să găsesc o breşă prin care să pătrund totuși carând și  un ditamai  geamantanul după mine,  am zărit-o pe Maria, o fată din Craiova, venită ca și mine să dea examen la Școala militara. Pe parcursul celor 8 zile petrecute aici la Sibiu, fusesem colege de dormitor. Acum, sărăcuța, se străduia cu greu să iasă din mulțime, trăgîndu-și hainele   după ea.  Avea ochii în lacrimi:

-      Ce-ai făcut?, am întrebat-o instinctiv de cum s-a apropiat de mine.

-      Nimic, mi-a răspuns supărată, am picat, fir-ar a dracu de treabă! Şi tu la fel. Am picat amândouă…

-      Măi, ești sigură?

-      Nici un dubiu: suntem muuuult sub linie!

Mi-a căzut cerul în cap ! Primul impuls a fost  să mă arunc cu tupeu în mulţime  şi ajung la panou. Să văd eu negru pe alb. Apoi m-am resemnat. Ce rost mai avea? Măcar să apuc să prind trenul. Pe urmă, 5 ore  pâna la București o să am timp destul să mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, să despic firul în patru ca să imi dau seama unde am  dat-o în bară şi să îmi şterg din minte speranţele încolţite, ca să pot reveni la viaţa pe care o lăsasem acasă.

Îmi părea rău să plec aşa, a fugă de ochii lumii, dezamagită si înfrintă. Adevarul era ca nu mai aveam  timp să schimb nici o vorbă cu nimeni , să pot comenta, să mai aflu şi alte informaţii, măcar media  cu care am picat. Deși îmi spuneam că cele mai multe fete sunt în situația mea, acest gând nu mă consola deloc.  Mi-ar fi plăcut să fi aflat  dacă din grupul celor pe care le cunoscusem aici fusese admisă vreuna. Nu ştiu de ce mă frământa ideea asta, că nu m-ar fi ajutat cu nimic să mă simt mai bine. Poate ar fi umplut puţin golul din sufletul meu. Sau poate nici atât. 

Aleea spre ieşirea din cazarmă se umpluse de lume care roia în toate direcţiile. Peste zumzăitul general, de undeva din spatele meu ţîşneau ţipete de bucurie şi râsete. Probabil ale fetelor care intraseră.  Mi s-au parut penibile, grotesti, stridente şi teatrale dar, evident, era doar impresia mea de om amarât.  Mă gândeam la ce vor zice părinţii mei când vor afla…Amândoi m-au încurajat să ma prezint la examen. Erau siguri că voi reuși. Din motive de serviciu  nu m-a însoţit niciunul la Sibiu. Și chiar dacă ar fi putut să o facă, n-aș fi vrut eu: la 19 ani eram destul de mare să mă descurc şi singură. Aici, însă, era plin de părinți, iar pe parcursul examenului au fost mai multe momente în care am simțit  și eu nevoia de a-i avea lângă mine.

S-a întâmplat chiar din a doua zi de la prezentare. Deşi fiecare dintre noi  făcuserăm o dată vizita medicală în garnizoanele de reşedinţă, trebuia să ne mai supunem unui examen clinic la Spitalul Militar din Sibiu. Se zvonea că se  urmărea reducerea numărului mult prea mare de candidate, pentru cîte locuri fuseseră scoase la concurs. Ceea ce era real: pentru 32 de locuri la infanterie si 8 la intendenţă, se prezentaseră peste 400 de fete. Concurență mai mult de 10 pe loc!

Verificarea medicală s-a făcut la sânge-cum se spune. La Chirurgie, doctorul mi-a analizat cu minuţiozitate până şi degetele de la picioare. Mi s-a părut ciudat când a  dictat asistentei să-mi scrie  pe fişă ca aș avea niste  formaţiuni plantare la piciorul drept. Dar, neîntrebându-mă nimic în legătură cu asta, nu mi s-a părut a fi ceva grav, de luat în seamă. După aproape 6 ore epuizante de examinări, de  alergătură de colo-colo şi așteptare  pe la uşile cabinetelor, am aflat că eu și  încă vreo 30 de fete am fost declarate  inapte şi deci respinse. Ni se sugera  să plecăm acasă.  Ceea ce unele au şi făcut. Eu eram  in stare de șoc; de când mă hotărâsem să devin ofiţer, cel mai mult mă temeam de probele scrise la istorie (materie care nu mă pasiona prea mult) şi matematică (pentru care eu, de formaţie umanistă, nu aveam nici o înclinaţie). Nici o clipă nu am crezut că nici măcar nu voi  ajunge pâna la ele. Comandanta de pluton, cu o grija aproape maternă,  ne-a sfătuit să facem contestaţii.  Unele  picasera la proba cântarului: erau subponderale . “Fetelor, mâncaţi bine azi , iar mâine beți multă apă înainte de cântarire ca să  ajungeţi la greutatea de barem!” . Mie  mi-a adresat o privire compătimitoare: “Ce-s astea, formaţiuni plantare?” Am ridicat din umeri. „Te deranjează dacă văd şi eu piciorul?” Mă dezbrăcasem si mă îmbracasem de zeci de ori în acea dimineață , asa că ce mai conta încă o dată? Oricum moralul meu era sub nivelul mării. M-am descalţat din nou. Da, aveam la degetul mic o bătătură, o acumulare de piele moartă pe care o curăţam periodic după baie. Era vina mea că în ultimul timp nu mă mai ocupasem de ea: nu mă durea, nu mă deranja.  “ Te invaț eu ce sa faci: mergi la Coaforul de la Dumbrava şi vorbeşte cu doamna Sofi de la pedichiură să-ţi scoată bătătura. Spui că vii din partea mea. Să nu pleci acasă, ai înţeles?”

Şi n-am plecat. Am trecut  fără probleme de comisia de contestaţii. Seara am vorbit cu ai mei la telefon din oraş. Erau mai fericiţi decît mine, iar mama mă ameninţa că îşi va lua 2 zile libere de la serviciu să vină la Sibiu. I-am spus să stea liniştită acasă că de acum incolo nu-mi mai e frică. Minţeam, evident, dar…ce era să-I zic? “Mâncarea e bună, mamă?”m-a mai întrebat. “Acceptabilă până acum, i-am zis, dar mâine avem sarmale la prânz, aşa că abia aştept!”

În următoarea zi am dat probele sportive. La săritura în lungime şi aruncarea grenadei nu am avut probleme. Am fost dintotdeauna o fire sportivă , dar cu toate astea aveam un stres: proba de 800 de metri. La capitolul alergare de rezistenţă  nu prea stăteam bine. Toată luna ianuarie încercasem să ma antrenez  pe străzile  din Drumul Taberei,  dar era crunt: cînd gheţuş, când ger. Iar la Sibiu în februarie iarna e în toi şi temperaturile  sub 0 grade.  Se lipeau nările când inspiram.

După trecerea obstacolului numit vizita medicală, multe fete prinseseră curaj să se arate stăpâne pe situaţie. Unde mai pui că pe la colturi circulau atîtea zvonuri legate de cele care aveau “pile”...Una dintre ele, înaltă, cu picioare lungi şi un trening galben, pe spatele caruia scria C.S.S. Mediaș, se lăuda că vrea să scoată chiar un record personal la acestă probă. Am privit-o cu invidie: făcea atletism şi deci, era în elementul ei. Ironia sorţii (sau poate norocul meu) a fost să pic cu ea în plutonul  de alergare. Prima mea reacţie a fost să mă panichez. Apoi, mi-am spus în sinea mea, că daca mă voi ţine aproape de ea, garantat voi scoate un timp bun, sub baremul care mi se părea de neatins. Nu prea știam cum voi face lucrul ăsta, dar am decis să încerc. După fluierul de start, nimic nu a mai contat  pentru mine in afara  treningului galben care s-a instalat pe prima poziție de la începutul cursei. N-am mai simţit nici gerul, nici greutatea în respirație, nici efortul imens pe care l-am făcut: mi-am urmărit ţinta cu înverşunare, hotărâtă să nu las prea mult loc între mine şi ea. Când am trecut linia de finish, îmi țiuiau urechile și nu puteam să-mi stabilizez vederea: imaginile  imi jucau încă în faţa ochilor încărcați de lacrimi din cauza frigului. Apoi am conștientizat cât de greu respiram. Eram roşie la faţă ca racul  şi aveam senzaţia că stomacul  vrea să-mi iasă pe gură. A fost prima şi ultima oară când mi s-a făcut rău de la efort. Toata ziua am zăcut si n-am mai putut să mănînc nimic. Nici măcar sarmaua pe care Maria mi-a adus-o de la sala de mese știind cât de mult mi-am dorit-o.  În schimb, la proba de rezistență am ieșit a doua in pluton, după treningul galben, iar timpul scos de mine a fost in primii 10.  Stabilisem si eu un record personal.

Dintre toate probele date, examenele scrise s-au dovedit a fi  cele mai banale.  Sigur ca nu au fost lipsite de emoţii, dar nu au avut nimic spectaculos. Am rezolvat de fiecare dată toate subiectele. Rămînea problema corectitudinii răspunsurilor, dar măcar aveam satisfacția că –dupa atâtea peripeții la probele eliminatorii- dusesem examenul până la capăt, teafără şi încrezătoare în șansa mea. În fiecare seară, în pavilionul în care eram cazată, se consuma cel puțin o dramă din rândul celor pentru care examenul se terminase și plecau acasă.  Uite așa au picat mai mult de un sfert din numărul iniţial de candidate.

Acum era rândul meu să plec. Mi-am privit ceasul: 14.45. Trebuia să mă grăbesc să caut un  taxi şi să ajung la gară. Precis ca acolo mă voi întîlni cu multe alte fete cu care voi dezbate pe drum problema examenului. Sau lîngă care voi tăcea tot drumul…

Dintr-o dată, în faţa mea apăru  Augustin, un elev-sergent, consătean cu o altă fată cu care stătusem în dormitor.  Ieșise cu noi  într-o seară să ne arate oraşul şi să ne mai dea sfaturi ca de la veteran la recruți…

Luă poziţia drepţi şi, salutând cu mâna la bonetă, începu să turuie regulamentar,  cu faţa toată un zâmbet:

-               Tovarășă elevă Gabriela D., am onoarea să vă felicit pentru admiterea in Școala Militară!

Nu știu la ce se aștepta el de la mine, dar la cît de  supărată eram gestul lui mi s-a părut atât de caraghios încât- fără să îi adresez nici un cuvânt - am întins braţul și l-am împins ca să-l îndepărtez din calea mea. “Ce gafă! Și el, ce tolomac!  Cum să vii să-mi spui asta, înainte să te interesezi  dacă am fost admisă sau nu­?”

Văzîndu-mi şi valiza, băiatul mă întrebă mirat:

-          Dar unde te duci cu valiza?

-           Nu ești prea perspicace, I-am raspuns cu ţâfnă, indispusă de penibilul situaţiei, la gară, acasă la Bucureşti.

-          Păi, te anunţ că fetele admise trebuie să  meargă să vorbească cu comandantele de pluton şi să li se ia măsurile  pentru uniforma militară.

-          Ce-ai, mai omule, ce nu înțelegi? Tu nu şti că am picat examenul?

Augustin ma apucă de umeri și mă zgîlțîi ușor:

-          Cum l-ai picat, fată? Pe ce tabel  te-ai uitat? L-ai luat, eşti a 8 a pe listă, te-am văzut cu ochii mei . “

Deşi se puteau şi mai multe, două şocuri în aceeaşi zi au fost suficiente pentru zdruncinarea confortului  meu psihic. Mi s-au tăiat picioarele şi am simţit nevoia să mă aşez pe valiză: “Tu vorbeşti serios? Dacă mă faci să mă întorc degeaba, te blestem!”

Da, vorbea serios. Fusesem admisă. În supărarea ei, Maria  ma confundase cu o alta  Gabrielă care picase.

Dacă aș mai fi avut putere, aș fi râs și eu și aș fi strigat de bucurie., fără să mi se mai pară grotesc, penibil şi teatral!
Cât  despre trenul de la ora 15.15, nu mi-a mai păsat: mă urcasem deja într-altul, mult mai important!