miercuri, 31 octombrie 2012

PROFESIONISTII CARE SALVEAZA VIETI


Mai sensibili sau mai duri, mai afectuosi sau mai indiferenti, oricum am fi, vine un moment in viata noastra cind simtim nevoia sa multumim cuiva pentru ceva. Poate fi o persoana, o intimplare, o idee, o amintire, o imprejurare fericita sau chiar nefericita care a schimbat ceva in viata noastra. Poate fi oricine sau orice. Dincolo de maretia lui Dumnezeu, gasim printre  semenii din jurul nostru compasiune, bunatate, generozitate, profesionalism, optimism, curaj, sinceritate (si lista ar putea continua). Poate ca intilnim din ce in ce mai rar aceste virtuti sau poate ca noi insine nu mai credem in existenta lor. De aceea vreau sa va scriu despre un evenimente concret din viata familiei mele in urma caruia am simtit nevoia sa multumesc. 

Ceva timp in urma  mama mea a fost nevoita sa suporte o operatie pe cord deschis pentru implantarea unei valve cardiace la Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila" din Bucuresti. O echipa de profesionisti (chirurgi, anestezist, asistente) au rezolvat aceasta situatie ca pe o problema obisnuita, elementara, fara complicatii sau dificultati. Ceea ce pentru noi cei din afara acestui sistem pare de neimaginat, pentru ei a fost o zi obisnuita de munca. Cu firescul cu care un functionar se aseaza la biroul sau si incepe sa rasfoiasca dosarele de documente, acesti medici au venit ca in fiecare zi la serviciu, au intrat in blocul operator si au salvat viata mamei mele, minuind bisturiul si departatorul de coaste.

Minunea au desavirsit-o cei de la Terapie Intensiva. Si aici vreau sa zabovesc putin, pentru ca daca despre sala de operatii nu stiu decit din filme, terapia intensiva de la Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene am vazut-o cu ochii mei. Oameni buni, e cutremurator! Trupuri goale acoperite doar de fragilitatea unui cearsaf alb, aflate in grade diferite de constienta (in functie de timpul scurs de la anestezie), intubate, conectate cu nenumarate furtunase, cabluri, electrozi si mai stiu eu ce la aparate de monitorizare, cu perfuzii si sonde care le ies de sub cearsafuri, respirind cu ajutorul mastilor de oxigen, cu miinile si picioarele umflate, cu fetele palide si suferinde, ca sa nu mai vorbim de taietura imensa de pe torace.  Imaginea e dezolanta, iti ridica parul in cap, de abia astepti sa iesi de acolo mincind pamintul si sa nu mai fi nevoit sa te intorci !

 Aici, in acest mic infern, medicii si asistentele sunt Dumnezeu pe pamant, cum se zice. Ei readuc bolnavii la viata si ii ajuta sa se recupereze. Asta este munca lor, serviciul lor. Zi de zi, noapte de noapte, alti si alti bolnavi operati iau locul celor care, inregistrind progrese in starea lor de sanatate sunt mutati in saloanele obisnuite. La terapie intensiva raman constant cazurile critice care se zbat intre viata si moarte si care iau de fiecare data alte fizionomii. De atitea ori m-am intrebat cum reusesc acesti oameni sa reziste unui mediu atat de apasator si  dezolant si de atitea ori   am fost recunoscatoare ca EI  exista si ca sunt suficient de buni sau de “nebuni”- in sensul figurat al cuvintului-  sa munceasca aici.

Aici unde moartea pindeste la fiecare pas, de dupa fiecare pat. M-am intilnit si cu ea. I-am vazut chipul hid, oglindit in lacrimile celor care veneau buimaciti si coplesiti  sa-si plinga  rudele sau prietenii care  au cedat in fata ei.  Impotriva tuturor eforturilor, viata mai plateste  si tributuri. Si striviti de durere, senzatia celor  indoliati este ca acesti slujbasi ai sanatatii nu empatizeaza cu ei. Dar o asistenta mi-a explicat ca, “tocit” fiind de experienta repetata a suferintei celorlalti, personalul medical devine o oglinda care reflecta durerea si tot cortegiul ei de reactii. Este atit o metoda de aparare a integritatii emotionale, cit si de conservare a capacitatilor profesionale. Oglinda nu trebuie sa  cedeze  ci sa  ramina functionala.

La Terapie Intensiva creste insa si floarea sperantei. In miros de  iod si spirt, sub plasturi si pansamente, speranta primeste masca de oxigen si lumina. Si creste in fiecare clipa sub grija permanenta a acestor profesionisti. Iesirea unui pacient de la Terapie Intensiva este o victorie clara a lor. Dar ei nu prea pot sa o savureze. Nu au timp; din blocul operator sunt adusi alti pacienti sub anestezie. Si filmul  se repeta.

A trecut un an si jumatate de la operatia mamei; avea 69 de ani iar dupa doua saptamini de spitalizare, mama s-a reintors  acasa.  De atunci, in gindul si in inima mea le-am multumit in fiecare zi medicilor, asistentelor si infirmierelor de la  Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene. Apoi, m-am gindit ca ar fi bine sa spun tuturor ce profesionisti buni (mai) avem inca  in spitalele noastre, Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila fiind unul dintre acestea.

Ca oameni reactionam imediat cind suntem nemultumiti, jigniti sau nedreptatiti. Ne revoltam, scriem reclamatii, notificari, facem plingeri, dam in judecata - si este firesc sa ne cautam dreptatea. Din pacate, atunci cind ni se face un bine, un serviciu, suntem ajutati sau salvati dintr-o situatie de viata si de moarte, nu mai reusim sa popularizam multumirea si recunostinta noastra asa cum s-ar merita. Facem valva doar cind trebuie sa acuzam; daca trebuie sa multumim insa, o facem incet,  discret sau deloc si ne retragem in satisfactia noastra.  

Chiar daca a trecut atita timp de atunci (timp care certifica reusita), eu astazi vreau sa imi exprim si in acest mod multumirile si recunostinta mea, personalului medical de la Terapie Intensiva/ Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene, echipei de chirurgi cardiologi conduse de dr. Iancu Mocanu, precum si colectivului medical al Sectiei Cardiologie-Aritmologie conduse de dr. Liviu Chiriac.

Ei sunt profesionistii care salveaza vieti.



miercuri, 10 octombrie 2012

Ce am facut eu astazi...


Azi am schimbat bateriile la mouse si sunt foarte  mindra de ce am facut. Iar asta, pentru ca ieri am fost la Lidl.
Daca v-ati intrebat care e  ca legatura intre cele doua situatii si v-ati raspuns ca  am cumparat baterii, ati luat teapa! Bateriile le aveam –e adevarat tot de la Lidl, ca acolo sunt bune si ieftine- dar le aveam mai demult.
Daca ati strimbat din nas la modul: “iete si la asta: schimba niste baterii la mouse si se lauda la toata lumea ca e mindra de ea, vai mama ei!”, iar ati luat teapa, ca nu de asta sunt mindra!
In fine, ca sa n-o mai lungesc:
De cite ori ma duc la Lidl, mai exact de cite ori plec de la Lidl, trec pe linga o cutie pe care scrie: “Va rugam puneti bateriile uzate AICI”. Si mereu zic in sinea mea: “iar am uitat sa nu mai arunc la gunoi  bateriile uzate si sa le aduc aici”

Bateriile uzate sunt foarte nocive din cauza metalelor grele pe care le contin (mercur, nichel, cadmiu, litiu), care se scurg in sol, ajungand  in pinza freatica si distrugand vegetatia din zona. Aceleasi metale sunt nocive si pentru sanatatea noastra, provocand pierderi de memorie , alergii, boli de inima sau cancer.

Abandonarea bateriilor POATE lua dimensiuni criminale din cauza toxicitatii mari!

Daca eu nu le reciclez, tu nu le reciclezi, el, ea, ei continua sa le arunce nepasatori in cosul de gunoi ca sa urmeze calea gunoiului menajer (care e biodegradabil) atunci, da, devine posibila afirmatia de mai sus.
Si uite ce am calculat: am 3 telecomenzi x 2 baterii; 2 mouse-uri x 2 baterii; 2 aparate de odorizat camera x 2 baterii, plus 2 ceasuri de perete a cit o baterie. Mai am si 2 lanterne a cite 4 baterii. In total: 24 de baterii. E drept ca le schimb pe rind, dar, ce conteaza? Nu le mai arunc la cos, ci le depozitez intr-o punguta pe care am scris BATERII UZATE, pina la primul drum la Lidl. Sau la Media Galaxy. Sau la Mega Image, ca si acolo am vazut.
Si ca sa am o satisfactie si mai mare cind o sa revars punguta cu baterii in recipientul de colectare, am sa le iau si pe ale lui mamaie care, oricum, ma roaga tot pe mine sa I le schimb. Ca au si ei o gramada de device-uri pe baterii...
Asa ca…vedeti ce treaba buna am facut azi?

Nu uitati: Bateriile uzate nu fac greierii sa cinte, ci ii omoara!

vineri, 24 august 2012

UNDE DAI SI UNDE CRAPA


 Azi am vizitat citeva  magazine de la APACA. Cine le-a mai frecventat de-a lungul timpului  stie ca acolo gasesti marfa de calitate dar si preturi...pe masura. Pe alocuri, reduceri timide de preturi. Si …destula lume care cumpara de la costume elegante de ocazie, pina la paltonase din sezonul trecut.  
Asa s-a facut ca in magazinasul in care eu asteptam un retus la o rochita proaspat cumparata, a intrat un tinar cu mamica dupa el. Baiatul, cu virsta incerta intre 17 si 21 de ani, in bermude gen camuflaj, cu incaltari sport, un tricou negru si ochelari de vedere. Blondut, tuns “regulamentar”, fata de “ preppie” ( cine a citit Love Story stie ce zic). Pierdut in spatiu printre  umerasele cu sacouri si paltoane, dar resemnat. Clar era adus cu forta de mama lui .Vinzatoarea de o parte, mama (o femeie cocheta si respectabila) pe de cealalta parte si el la mijloc, probind stingaci si pus in fata luarii unei decizii absurde din punctul lui de vedere: care palton sa-l cumpere, cel lung sau cel scurt?  Dezbaterea se tinea, evident, intre cele doua femei: -  Doamna,  e  lina de cea mai buna calitate. –Da, se vede. –Ambele sunt confectionate la noi la Baia Mare, fostul Mondial, ca doar toata lumea stie.- Zau? Pai sigur ca e calitate, atunci. Dar paltonasul scurt nu imi place pentru ca are un cordon la spate. Ce e tiriplicul asta? Si mai este si gri. - Doamna, cordonul se poate da jos.Cit despre culoare…ce culoare v-ar conveni? – Negru, cum e  cel lung, Ia mai pune-l odata pe tine, dragule…..Vedeti, are alta linie si il prinde si mai bine.  Dvs. ce ziceti? –Doamna, mie imi place mai mult cu cel scurt. Paltoanele lungi avantajaza persoanele inalte si slabe. Adica mai inalte decit el. – Mie imi place cel lung pentru ca e mai elegant.- Doamna, eu va asigur  ca si cel scurt e elegant pentru ca, vedeti, are nasturii  mascati de croiala. – E cam sifonat....- Nu-i problema, il calcam aici, acum , pe loc.- Si ca pret? – Cel lung 499, cel scurt 390. Baiatul asista coplesit  si  incurcat la tot schimbul de argumente din jurul sau. Poate se gindea la ce film o sa vizioneze pe net dupa ce o scapa din cosmarul asta, cind, vinzatoarea zise: - Doamna, hai sa-l intrebam si pe el sa vedem lui ce-I place si in care se simte mai bine. – Da, sigur, ia spune, dragul mamei, care iti place cel mai mult? Baiatul imbujorat dintr-o data, zise timid: -Mie imi place tot cel lung. – Bravo, mama, uite ca de data asta ne-am potrivit la gusturi. Il luam pe asta. Celalalt te cam tinea la umeri, nu? Eu asa am vazut.- Nu, raspunse baiatul, era ok, dar asta imi place ca are buzunarele mai mari inauntru, pot sa-mi bag si eu tot felul de chestii cind ies p-afara….(!!!!)
Morala acestei povestiri nu sta in aceea ca eu am gasit foarte amuzanta intimplarea, ci in faptul ca nu stiam cum sa va anunt ca mi-am luat o rochie noua. Nici pe voi si nici pe sot (care cel mai fidel cititor al meu).  Acuma sper ca ati inteles si titlul.

luni, 13 august 2012

Mesajul unui Copil din România către conducătorii Ei


            
Conducători ai țării mele,
                    NU VĂ MAI CERTAȚI!
Destul părinții mei sunt supărați
și nu mai știu, săracii, cum să facă
să nu-mi mai fie viața-atit de seacă!

OPRIȚI-VĂ! Că nici măcar nu știm
ce fel de lume-i cea-n care  trăim.
Doar vrajbă, suferință și nevoi.
Ce ȚARĂ vom primi NOI de la VOI?

Dă, Doamne, ca ai țării copii mulți
mâine în zori să ne trezim adulți,
să inventăm o altă țară-n loc
DE EA SĂ NU-ȘI MAI BATĂ NIMENI JOC!

duminică, 12 august 2012


ABSCONSUL  METAFORELOR  NEÎNŢELESE


Am fost zilele trecute pe la ai mei. Ca să nu mă duc cu mîna goală, am luat şi gaşca: Dan, Dodo, Coco şi Iulia (in ordinea numelor de pe tricou: soţul, fiica, sora si nepoata). Cînd suntem mai mulţi, veselia e mai mare, nimeni nu apucă să povestească ceva pînă la capăt şi sigur se produce o întîmplare pe seama căreia se lasă ori cu  distracţie ori cu  ceartă.
De data aceasta, întîmplarea a declanşat-o tata zicîndu-mi:
-    Măi, fata lui tata, (că încă mă mai alintă aşa) şti ce am găsit zilele trecute  căutînd o carte? Şi odată cu întrebarea se ridică de pe fotoliu şi se duse spre bibliotecă din care scoase un almanah din 1991: „Almanahul Oştirii”. Ia uite!
-         N-ai mai aruncat, măi tată, vechiturile astea? şi imediat am regretat ce am spus  gîndindu-mă prea tîrziu că mama va  prelua şi va deschide subiectul mare cît casa al lucrurilor nefolositoare din apartamentul lor, pe care ea e nevoită din timp în timp să le şteargă de praf şi sa le mute de colo-acolo…Dar mama, ce sa vezi? mustăcea complice şi –contrar obiceiului- tacea chitic, privind la tata şi lăsîndu-l pe el să facă dezvăluirea.
-      Păi, nu le-am aruncat şi bine am făcut pentru că altfel s-ar fi pierdut acest almanah pe care chiar vreau să ţi-l fac  cadou. Ştim cu toţii că de la o anumită vîrstă în sus, cadourile materiale nu mai sunt atît de apreciate.  Ce sa-ţi mai cumpărăm noi ţie la anii tăi? de acum, surprizele emoţionale, sentimentale, au mai mare valoare în viaţa noastră.
-         Parcă n-aş fi chiar aşa de acord cu tine, zău, dar e bine de ţinut minte ca să nu mă mai păcălesc şi la anu' cumpărîndu-vă  cine ştie ce cadouri scumpe. Vă scriu cu mîna mea o felicitare în versuri, eventual compuse de mine şi…gata. Mult mai valoros!
-         Ei, uite că despre versuri e vorba şi în almanahul asta.
La auzul acestor cuvinte, toată gaşca se manifestă zgomotos dezamăgită de turnura pe care o lua în mod ameninţător conversaţia noastră.
Dar tata continuă cu tenacitate şi autoritate, ca să nu se dilueze acest moment nepereche.


-         În acest almanah se află publicată o poezie de a ta.
Aceasta mărturisire a avut darul de a mă lăsa cu gura căscată. Pentru că nu mă aşteptam. Pentru că şi uitasem de acest domeniu al pasiunilor mele îngropat în trecut. Pentru că ferecasem demult cu lacătul lumea versurilor care îmi fusese foarte dragă odată, dar care nu mi-a adus satisfacţiile aşteptate pe atunci.
Pînă şi Iulia, nepoată-mea care tocmai a trecut în clasa a VI-a,  zvîcni de pe scaun zicînd cu uimire:
-         Pe buneee? Ia, să văd!
Mai iute decît un copil de 12 ani, cu un gest rapid şi hotărît i-am smuls însă eu din mînă almanahul şi l-am deschis zburătăcind foile pentru a găsi minunea. Pagina 104, zise tata, ca să-mi scurteze chinul.
Ei, da, intr-adevar, era publicată una din poeziile mele. Negru pe alb. Sau mai degrabă un gri pe galben.  O poezie frumoasă, plină de imagini puternice şi chiar de anume idei filozofice ( cel puţin eu aşa am intenţionat la vremea când am compus-o). Am sorbit-o dintr-o privire precum un însetat în deşert un ulcior cu apă, readucîndu-mi in minte multe lucruri legate de ea. Intre timp, ceilalti au început să murmure, să discute, habar n-aveam ce ziceau, pînă cînd  am auzit-o pe Iulia strigînd la mine:
-Vreau şi eu să văd, te rog!
Ok, ok, am zis, iata cum nu se poate mai bine pentru nepoata mea să mă vadă ca pe un exemplu viu de talent la scris, că şi aşa nu are nici o motivatie pentru  temele la romana şi  compunerile ciclului II de şcoală. De acum incolo poate aspira la statutul de „scriitor publicat” al mătuşii sale, (hai că am exagerat un pic, dar numai un pic) nu?
Şi tata are ideea genială :
-         Iulia, te roagă tataie, ia citeşte tu poezia cu voce tare!
Eeeei, şi aici a început circul: Titlul poeziei, „Certitudine” scris cu culoarea albastră (devenită  între timp  bleu), pe alb (devenit între timp galben), nu a putut fi receptat de copilă în mod exact. Aşa că, după cîteva poticniri şi pauze îndelungi, Iulia  nu fu în stare să îl pronunţe corect ceea ce m-a determinat să intervin suflîndu-i cuvîntul. După cum l-a repetat însă, nu sunt sigură că ştia ce înseamnă, dar, mă rog. Şi  dădu drumul la lectură. Eram ca la un cenaclu ad-hoc. Lipsea doar atmosfera încărcată de fior liric, acurteţea şi dicţia celei care citea creaţia literară. Iulia  se poticnea la fiecare 2-3 cuvinte de parcă acum învăţa să citească. Ce citea nu avea nici un sens pentru ea iar acest lucru  îi dădea impresia că greşeşte cuvintele: cum să „ mă sprijin iar pe zare”, sau să ” mă ridic cu înc-o dimineaţă”? Pe măsură ce rostea cuvintele, faţa ei se schimonosea de-a dreptul într-un efort de a înţelege ciudata lor alăturare.
-        De ce îţi bagi  cartea aşa în ochi ? Ţine-o şi tu la distanţă normală, zise şi soră-mea grijulie să nu-şi strice fii-sa ochii din cauza  poeziei  mele.
-        Lasa-mă, mamă, că  nu văd ca lumea ce scrie. Bine, că nici nu înţeleg nimic….
-    De ce strici tu momentul poetic, zău aşa?- îi zisei şi eu  soră-mii cu un ton îngăduitor ca să îmi ascund iritarea, de fapt.
Cînd Iulia ajunse la versul „de gaica timpului mereu s-agaţ㔺i  rosti al doilea cuvînt cu accent pe i: „ga-I-ca” , un val de rîsete izbucni cu atîta forţă, încît parcă explodă un balon umflat prea mult cu aer.
Mi se puse pata:
-Măi, Iuli, cum ai trecut tu in clasa a VI-a ? Zici că şti să citeşti?
- Păi, eu ştiu să citesc, dar ce cuvînt e ăsta: ga-I-ca?
-Gaica, gaică adică, aşa cum ai tu la hăinuţă ca să o agăţi în cuier. Ce, nu şti ce este o gaică?
- Ba eu ştiu ce e o gaică, dar…n-am înţeles că despre asta este vorba aici, că nu zice: gaica hăinuţei, zice gaica timpului…Adică cum?
- Hai, măi, lasă figurile şi citeşte mai departe  că îţi explic eu dup-aia.
Deja plutea în aer fiorul compromiterii.
Cu chiu cu vai trecu la strofa a doua. 
„Şi orizontu-nsîngerat de stele…”
Aici s-a rupt filmul de tot: Iulia nu a fost în stare să rostească într-un cuvînt: orizontu-nsîngerat.
O-ri-zon-tuşi-în-ger…nu!
O-riii-zon…nu!
O-ri-zon-tu-n-şi….cum naiba e aici?
Eu o las să se chinuie, nu pot să cred că poezia mea nu poate fi nici măcar citită.
Tataie nu se mai poate abţine şi, roşu la faţă, izbucneşte în rîs. Mama, dupa o incredibil de lungă pauză de vorbire, sare în apărarea copilului, scuzînd-o în faţa mea:
-         Măi, mamă, ce cuvinte ai scris şi tu acolo? Tu ştii ce-am păţit eu pînă cînd am citit poezia ta? Atît de mult m-am bucurat cînd mi-a zis tac-tu că ţi-a găsit o poezie publicată, încît am luat almanahul şi m-am apucat să o citesc. Dar nimic n-am înţeles, mamă, din ea, nu ştiu ce poezie e asta, că tu aveai unele mai frumoase nu aşa complicate. Are dreptate copilul să se poticnească, unde a mai întîlnit ea cuvintele astea împreună?
Tata confirmă. Printre sughiţuri de rîsete.
-    Dar cum e pînă la urmă, că n-am înţeles? se trezeşte şi Dodo din amorţeală, ce-i cu orizontul?
Mă uit urît la Dodo , suficient ca ea să schimbe vorba:
-          Iuli, nu-mi dai mie să citesc?
Ştie ea ce ştie: săptămîna viitoare pleacă la mare: nu îi trebuie bani de cheltuială? Doar că Iulia de la înălţimea celor 12 anişori ai ei, are şi ea demnitatea ei. Vrea să ducă misiunea asta pînă la capăt. Chiar dacă pare imposibilă.
Opresc măcelul  pentru 20 de secunde să îi explic mamei cu convingerea că şi ceilalţi au nevoie:
-         Mamă, în poezia asta importante sunt imaginile pe care le creează cuvintele, ca nişte peisaje care îţi trezesc senzaţii, stări,   nu trebuie luate mot-a-mot, ci asa cum curg ele, că au şi o anume muzicalitate, dacă ai fost atentă…Şi dacă ar fi fost citită cursiv…
Ce să mai spun? Poezia a fost compromisă. Iar încercările Iuliei de a ajunge la sfîrşitul ei, au fost pline de aceleaşi poticneli şi peripeţii. Greu de înţeles cum să „străbată clipele tunele” şi cum de  intrebarea nu minte niciodată?
Eram lac de apă. Cred că şi Iulia la fel. Din motive diferite, evident. Doar tata găseşte resurse să spună:
-La a patra lectură se mai clarifică lucrurile….
-Apreciez, zic. 
Dar nu pot să mă împac cu gîndul că ce am scris eu pare atît de absurd celorlalţi. Poate judec greşit.
- Coco, ţie cum ţi s-a părut?
Zăresc o încordare bine stăpînită.
-Măi, e ok. Doar nu degeaba ţi-au publicat-o ăştia!
Ştiu de unde vine: i s-a stricat aspiratorul şi m-a rugat să i-l dau mîine pe al meu. Am acceptat imediat. Cum să mă critice?
-         Dan?
-         Bravo, draga mea, e scris cu talent! Se vede! Sunt foarte fericit. Acum ştiu că uneori eşti de neînţeles pentru toată lumea, nu numai pentru mine. Că începusem să-mi fac griji…..