Mai sensibili sau mai duri, mai afectuosi sau mai indiferenti, oricum am fi, vine un moment in viata noastra cind simtim nevoia sa multumim cuiva pentru ceva. Poate fi o persoana, o intimplare, o idee, o amintire, o imprejurare fericita sau chiar nefericita care a schimbat ceva in viata noastra. Poate fi oricine sau orice. Dincolo de maretia lui Dumnezeu, gasim printre semenii din jurul nostru compasiune, bunatate, generozitate, profesionalism, optimism, curaj, sinceritate (si lista ar putea continua). Poate ca intilnim din ce in ce mai rar aceste virtuti sau poate ca noi insine nu mai credem in existenta lor. De aceea vreau sa va scriu despre un evenimente concret din viata familiei mele in urma caruia am simtit nevoia sa multumesc.
Ceva timp in urma mama mea a fost nevoita sa suporte o operatie
pe cord deschis pentru implantarea unei valve cardiace la Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila" din Bucuresti. O echipa de
profesionisti (chirurgi, anestezist, asistente) au rezolvat aceasta situatie ca
pe o problema obisnuita, elementara, fara complicatii sau dificultati. Ceea ce
pentru noi cei din afara acestui sistem pare de neimaginat, pentru ei a fost o
zi obisnuita de munca. Cu firescul cu care un functionar se aseaza la biroul
sau si incepe sa rasfoiasca dosarele de documente, acesti medici au venit ca in
fiecare zi la serviciu, au intrat in blocul operator si au salvat viata mamei mele, minuind bisturiul si departatorul de coaste.
Minunea au desavirsit-o cei de la Terapie
Intensiva. Si aici vreau sa zabovesc putin, pentru ca daca despre sala de
operatii nu stiu decit din filme, terapia intensiva de la Sectia de Cardiologie
si Boli Coronariene am vazut-o cu ochii mei. Oameni buni, e cutremurator!
Trupuri goale acoperite doar de fragilitatea unui cearsaf alb, aflate in grade
diferite de constienta (in functie de timpul scurs de la anestezie), intubate,
conectate cu nenumarate furtunase, cabluri, electrozi si mai stiu eu ce la
aparate de monitorizare, cu perfuzii si sonde care le ies de sub cearsafuri,
respirind cu ajutorul mastilor de oxigen, cu miinile si picioarele umflate, cu
fetele palide si suferinde, ca sa nu mai vorbim de taietura imensa de pe
torace. Imaginea e dezolanta, iti ridica
parul in cap, de abia astepti sa iesi de acolo mincind pamintul si sa nu mai fi
nevoit sa te intorci !
Aici, in
acest mic infern, medicii si asistentele sunt Dumnezeu pe pamant, cum se zice.
Ei readuc bolnavii la viata si ii ajuta sa se recupereze. Asta este munca lor,
serviciul lor. Zi de zi, noapte de noapte, alti si alti bolnavi operati iau
locul celor care, inregistrind progrese in starea lor de sanatate sunt mutati
in saloanele obisnuite. La terapie intensiva raman constant cazurile critice
care se zbat intre viata si moarte si care iau de fiecare data alte fizionomii.
De atitea ori m-am intrebat cum reusesc acesti oameni sa reziste unui mediu atat
de apasator si dezolant si de atitea ori
am fost recunoscatoare ca EI exista si ca sunt suficient de buni sau de
“nebuni”- in sensul figurat al cuvintului-
sa munceasca aici.
Aici unde moartea pindeste la fiecare pas, de dupa
fiecare pat. M-am intilnit si cu ea. I-am vazut chipul hid, oglindit in
lacrimile celor care veneau buimaciti si coplesiti sa-si plinga
rudele sau prietenii care au
cedat in fata ei. Impotriva tuturor
eforturilor, viata mai plateste si
tributuri. Si striviti de durere, senzatia celor indoliati este ca acesti slujbasi ai
sanatatii nu empatizeaza cu ei. Dar o asistenta mi-a explicat ca, “tocit” fiind
de experienta repetata a suferintei celorlalti, personalul medical devine o
oglinda care reflecta durerea si tot cortegiul ei de reactii. Este atit o
metoda de aparare a integritatii emotionale, cit si de conservare a
capacitatilor profesionale. Oglinda nu trebuie sa cedeze ci sa
ramina functionala.
La Terapie Intensiva creste insa si floarea
sperantei. In miros de iod si spirt, sub
plasturi si pansamente, speranta primeste masca de oxigen si lumina. Si creste
in fiecare clipa sub grija permanenta a acestor profesionisti. Iesirea unui
pacient de la Terapie Intensiva este o victorie clara a lor. Dar ei nu prea pot
sa o savureze. Nu au timp; din blocul operator sunt adusi alti pacienti sub
anestezie. Si filmul se repeta.
A trecut un an si jumatate de la operatia mamei; avea
69 de ani iar dupa doua saptamini de spitalizare, mama s-a reintors acasa.
De atunci, in gindul si in inima mea le-am multumit in fiecare zi
medicilor, asistentelor si infirmierelor de la
Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene. Apoi, m-am gindit ca ar fi
bine sa spun tuturor ce profesionisti buni (mai) avem inca in spitalele noastre, Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila fiind unul dintre acestea.
Ca oameni reactionam imediat cind suntem
nemultumiti, jigniti sau nedreptatiti. Ne revoltam, scriem reclamatii,
notificari, facem plingeri, dam in judecata - si este firesc sa ne cautam
dreptatea. Din pacate, atunci cind ni se face un bine, un serviciu, suntem
ajutati sau salvati dintr-o situatie de viata si de moarte, nu mai reusim sa
popularizam multumirea si recunostinta noastra asa cum s-ar merita. Facem valva
doar cind trebuie sa acuzam; daca trebuie sa multumim insa, o facem incet, discret sau deloc si ne retragem in satisfactia
noastra.
Chiar daca a trecut atita timp de atunci (timp
care certifica reusita), eu astazi vreau sa imi exprim si in acest mod multumirile
si recunostinta mea, personalului
medical de la Terapie Intensiva/ Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene,
echipei de chirurgi cardiologi conduse de dr. Iancu Mocanu, precum si colectivului
medical al Sectiei Cardiologie-Aritmologie conduse de dr. Liviu Chiriac.
Ei sunt profesionistii
care salveaza vieti.
