miercuri, 31 octombrie 2012

PROFESIONISTII CARE SALVEAZA VIETI


Mai sensibili sau mai duri, mai afectuosi sau mai indiferenti, oricum am fi, vine un moment in viata noastra cind simtim nevoia sa multumim cuiva pentru ceva. Poate fi o persoana, o intimplare, o idee, o amintire, o imprejurare fericita sau chiar nefericita care a schimbat ceva in viata noastra. Poate fi oricine sau orice. Dincolo de maretia lui Dumnezeu, gasim printre  semenii din jurul nostru compasiune, bunatate, generozitate, profesionalism, optimism, curaj, sinceritate (si lista ar putea continua). Poate ca intilnim din ce in ce mai rar aceste virtuti sau poate ca noi insine nu mai credem in existenta lor. De aceea vreau sa va scriu despre un evenimente concret din viata familiei mele in urma caruia am simtit nevoia sa multumesc. 

Ceva timp in urma  mama mea a fost nevoita sa suporte o operatie pe cord deschis pentru implantarea unei valve cardiace la Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila" din Bucuresti. O echipa de profesionisti (chirurgi, anestezist, asistente) au rezolvat aceasta situatie ca pe o problema obisnuita, elementara, fara complicatii sau dificultati. Ceea ce pentru noi cei din afara acestui sistem pare de neimaginat, pentru ei a fost o zi obisnuita de munca. Cu firescul cu care un functionar se aseaza la biroul sau si incepe sa rasfoiasca dosarele de documente, acesti medici au venit ca in fiecare zi la serviciu, au intrat in blocul operator si au salvat viata mamei mele, minuind bisturiul si departatorul de coaste.

Minunea au desavirsit-o cei de la Terapie Intensiva. Si aici vreau sa zabovesc putin, pentru ca daca despre sala de operatii nu stiu decit din filme, terapia intensiva de la Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene am vazut-o cu ochii mei. Oameni buni, e cutremurator! Trupuri goale acoperite doar de fragilitatea unui cearsaf alb, aflate in grade diferite de constienta (in functie de timpul scurs de la anestezie), intubate, conectate cu nenumarate furtunase, cabluri, electrozi si mai stiu eu ce la aparate de monitorizare, cu perfuzii si sonde care le ies de sub cearsafuri, respirind cu ajutorul mastilor de oxigen, cu miinile si picioarele umflate, cu fetele palide si suferinde, ca sa nu mai vorbim de taietura imensa de pe torace.  Imaginea e dezolanta, iti ridica parul in cap, de abia astepti sa iesi de acolo mincind pamintul si sa nu mai fi nevoit sa te intorci !

 Aici, in acest mic infern, medicii si asistentele sunt Dumnezeu pe pamant, cum se zice. Ei readuc bolnavii la viata si ii ajuta sa se recupereze. Asta este munca lor, serviciul lor. Zi de zi, noapte de noapte, alti si alti bolnavi operati iau locul celor care, inregistrind progrese in starea lor de sanatate sunt mutati in saloanele obisnuite. La terapie intensiva raman constant cazurile critice care se zbat intre viata si moarte si care iau de fiecare data alte fizionomii. De atitea ori m-am intrebat cum reusesc acesti oameni sa reziste unui mediu atat de apasator si  dezolant si de atitea ori   am fost recunoscatoare ca EI  exista si ca sunt suficient de buni sau de “nebuni”- in sensul figurat al cuvintului-  sa munceasca aici.

Aici unde moartea pindeste la fiecare pas, de dupa fiecare pat. M-am intilnit si cu ea. I-am vazut chipul hid, oglindit in lacrimile celor care veneau buimaciti si coplesiti  sa-si plinga  rudele sau prietenii care  au cedat in fata ei.  Impotriva tuturor eforturilor, viata mai plateste  si tributuri. Si striviti de durere, senzatia celor  indoliati este ca acesti slujbasi ai sanatatii nu empatizeaza cu ei. Dar o asistenta mi-a explicat ca, “tocit” fiind de experienta repetata a suferintei celorlalti, personalul medical devine o oglinda care reflecta durerea si tot cortegiul ei de reactii. Este atit o metoda de aparare a integritatii emotionale, cit si de conservare a capacitatilor profesionale. Oglinda nu trebuie sa  cedeze  ci sa  ramina functionala.

La Terapie Intensiva creste insa si floarea sperantei. In miros de  iod si spirt, sub plasturi si pansamente, speranta primeste masca de oxigen si lumina. Si creste in fiecare clipa sub grija permanenta a acestor profesionisti. Iesirea unui pacient de la Terapie Intensiva este o victorie clara a lor. Dar ei nu prea pot sa o savureze. Nu au timp; din blocul operator sunt adusi alti pacienti sub anestezie. Si filmul  se repeta.

A trecut un an si jumatate de la operatia mamei; avea 69 de ani iar dupa doua saptamini de spitalizare, mama s-a reintors  acasa.  De atunci, in gindul si in inima mea le-am multumit in fiecare zi medicilor, asistentelor si infirmierelor de la  Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene. Apoi, m-am gindit ca ar fi bine sa spun tuturor ce profesionisti buni (mai) avem inca  in spitalele noastre, Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila fiind unul dintre acestea.

Ca oameni reactionam imediat cind suntem nemultumiti, jigniti sau nedreptatiti. Ne revoltam, scriem reclamatii, notificari, facem plingeri, dam in judecata - si este firesc sa ne cautam dreptatea. Din pacate, atunci cind ni se face un bine, un serviciu, suntem ajutati sau salvati dintr-o situatie de viata si de moarte, nu mai reusim sa popularizam multumirea si recunostinta noastra asa cum s-ar merita. Facem valva doar cind trebuie sa acuzam; daca trebuie sa multumim insa, o facem incet,  discret sau deloc si ne retragem in satisfactia noastra.  

Chiar daca a trecut atita timp de atunci (timp care certifica reusita), eu astazi vreau sa imi exprim si in acest mod multumirile si recunostinta mea, personalului medical de la Terapie Intensiva/ Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene, echipei de chirurgi cardiologi conduse de dr. Iancu Mocanu, precum si colectivului medical al Sectiei Cardiologie-Aritmologie conduse de dr. Liviu Chiriac.

Ei sunt profesionistii care salveaza vieti.



2 comentarii:

  1. Daca n-ai fost la Terapie intensiva la Neurochirurgie,n-ai vazut nimic.Eu am fost zi de zi doua luni cu fratele meu si,crede-ma,nu as dori nimanui experienta asta.De acolo e sarbatoare daca scapa cineva.Cat am fost eu acolo nu a scapat nimeni.Dar ,cu toate astea,si cei de acolo sunt "OAMENI"! Imi aduc si azi aminte dupa 17 ani de toti cei care lucrau in "Valea plangerii" si nu pot decat sa spun "MULTUMESC"!

    RăspundețiȘtergere