15 ianuarie 2011 Mai e loc pentru Eminescu?

15 ianuarie 2011. Ziua în care poştaşul îmi aduce pensia măcelărită la jumate: dacă aş fi singură pe lume, n-aş mai avea cu ce să mai trăiesc luna asta, după ce achit rata la bancă şi întreţinerea. (Dar alţii sunt singuri sau dimpotrivă, au multe suflete de întreţinut...)

Privesc în jurul meu:

S-a scumpit mâncarea. Se va scumpi iar mâncarea. S-au scumpit carburanţii. Se vor scumpi iar carburanţii. Ni se vor majora toate cheltuielile. Nu mai avem cadre medicale. Spitalele nu au medicamente. S-au mărit şpăgile. S-au înmulţit jafurile, hoţiile, accidentele, crimele şi sinuciderile. Numărul poliţiştilor s-a redus. În şcoli s-au înmulţit drogurile, gândacii şi şobolanii. Numărul profesorilor a scăzut. Nu sunt suficiente grădiniţe. Mizerie pe străzi la tot pasul. Vine întreţinerea!!! S-au înmulţit şomerii. Tinerii nu au unde să muncească. Pensionarii sunt batjocoriţi. Legile sunt anacronice. Oamenii s-au abrutizat. Justiţia e coruptă. Ţara e în datorii până în gât. Datoriile le plătim noi, cetăţenii ei, din buzunarele noastre tot mai goale.

Colac peste pupăză, Bianca Drăguşanu a ajuns actriţă de telenovelă....

Şi lista poate continua...

De pe piscul Eternităţii, adică din acelaşi loc în care a plecat dintre noi, Marele Poet ne priveşte ca şi până acum „nemuritor şi rece”. Doar noi nu-l mai putem vedea din haul in care am coborit.

Cui îi mai arde de EMINESCU?




Sambata, 15 Ianuarie 2011, 10:29

Alice în Ţara unghiilor false

Mă numesc Alice. Despre Ţara unghiilor false am aflat prima dată de la televizor. Bineînţeles că m-au impresionat strălucirea şi eleganţa femeilor de aici, armonia combinaţiilor de culori şi strassuri de pe unghii, frumuseţea larg afişată a mâinilor lor cu degete mai lungi şi mai subţiri... Vreau şi eu unghii false! mi-am zis, sfidând preţurile cu muuuuult mai mari decât ale unei manichiuri obişnuite, ce mi se părea de acum amărâtă şi demnă de dispreţ!

Cum în apropierea blocului meu se deschisese de câteva luni bune un salon de coafură şi cosmetică, mi-am făcut curaj să îi treg pragul. Manichiurista tânără, drăguţă, fardată frumos, nu avea nimic din imaginea celor două doamne care lucrau în ture inverse si la care mă duceam eu (din când în când) să-mi fac manichiura; părea mai degraba o cosmeticiană care nu avea nevoie de nici o reclamă, ea însăşi afişând nişte unghii lungi cam de 5-6 cm, frumos colorate în galben şi mov. Avea aerul unei specialiste preţioase, iar în sinea mea orice reţinere privind dezavantajele unei astfel de proceduri se topea ca prin farmec. Odată poftită la măsuţa ei de lucru, utilată cu tot felul de aparate şi usensile, păşeam in lumea nouă a frumuseţii mult visate.

Eu nu prea ştiu să leg relaţii cu manichiuristele sau coafezele: în primul rînd că o relaţie trebuie cultivată şi întreţinută, iar eu nu sunt o consumatoare fidelă a serviciilor lor. De multe ori prefer să ma aranjez singură şi la unghii şi la păr. Apoi, nu îmi place să le ţin de vorbă în timp ce lucrează: nici nu găsesc subiecte comune, nici nu îmi place să-mi scormonesc creierii după ele şi nici nu vreau să le perturb din treaba lor asupra mea. Ba chiar mă inhibă faptul că în timp ce lucrează la mine, ele stau de vorbă cu cliente din categoria: „imediat termin cu doamna şi te iau pe tine ca sa ne putem conversa in voie!”.

Noua manichiuristă a fost pe placul meu: tehnica aplicării unghiilor cu gel este mai complexă şi impune utilizarea unei măşti pe gură şi nas, aşa încît nu prea îţi faciliteaza conversatia cu clienta. Am plecat de acolo mulţumită: chiar daca plătisem 120 lei, mâinile mele erau dintr-o dată mult mai frumoase şi, da, îmi venea să le arăt tuturor pe stradă. Am fost chiar şi la un supermarket unde am zăbovit îndelung asupra feluritelor produse pe care le luam de pe rafturi pentru a le cerceta cu atenţie....în timp ce imi priveam mândră degetele!!!

Următoarele două şedinţe au fost, normal, doar pentru întreţinere (80 RON cu tot cu model- eu prefer french). Începusem să mă obişnuiesc cu ideea de a-mi rezerva timp (şi bani) cam la trei săptămâni pentru şedinţele de întreţinere unghii false. Apoi, am aflat că Dana, manichiurista mea, s-a supărat pe lume şi a plecat definitiv de la salon. Proprietara salonului şi coafeză totodată, mi-a spus să nu-mi fac griji că mă aranjează ea de acum în colo. Mi-a mai spus că, deşi au făcut aceeaşi şcoală, ea e mai specializată decît Dana, că Dana are mai puţină experienţă, ca Dana i-a fost şi nerecunoscătoare,bla, bla, bla, etc, etc. Toate astea şi multe altele le-am aflat în timp ce îmi aranja unghiile: „i-am spus de atâtea ori să pună mai mult gel pe unghie, dar ea făcea tot cum o tăia capul, punând stratul prea subţire..” Dincolo de faptul că a vorbit îngrozitor de mult si de prost pentru gustul meu, bârfind-o încontinuu pe „fosta”, unghiile aplicate de „patroana mult mai experimentata” arătau înfiorător: stratul de gel era aşa de gros,încît se bombase luînd forma ghearelor de cioară. Am plecat din salon ascunzându-mi mâinile de propria-mi privire, indignată că am dat atâţia bani ca să mă simt prost. În schimb, am înţeles de ce plecase Dana.

Următoarea dată s-a întâmplat să fie la Braşov, în mall. Un băiat, „nail artist” . Am zis: OK, fac orice să scap de ghearele astea. Şi, da, conversaţia a început uşor frustrant pentru mine: „Vaaaai, dar cine v-a aplicat unghiile astea?” Ăsta este iarăşi unul din motivele pentru care evit beauty-saloanele: unele „styliste” încearcă să îţi bage pe gât, cu forţa, imaginea lor net superioară celorlalte, evidenţiind faptul că intilnindu-le pe ele a dat norocul peste tine şi seria experienţelor tale negative de până acum s-a încheiat. Experienta mi-a demonstrat faptul ca acest tip de reclamă verbală nu s-a justificat niciodata. Profesioniştii nu-şi comentează colegii şi nici nu-şi fac reclamă gratuită. Dacă te întorci la ei este pentru că ai fost super mulţumită de rezultatul muncii lor.

Trei ore am stat pe scaun la şedinţa de întreţinere. Devenise chinuitor. Băiatul mi-a curăţat gelul doar prin pilire manuală (ca să nu sufere unghiile naturale, mi-a motivat). Doar că, după cum s-a exprimat chiar el - aveam gel cam de trei manichiuri. Am crezut că mor acolo. E adevărat că mi-a construit nişte unghii impecabile, dar ...a mers foarte greu. Iar preţul, m-a dat pe spate: aproape dublu cât plăteam eu de obicei , plus insistenţa de a cumpăra un produs de îngrijire a cuticulelor. Şocată de preţuri, mă mir că am mai avut puterea să refuz.

Experienţa mea în Ţara Unghiilor False se apropie de sfârşit. Din păcate, sfârşitul chiar a fost jalnic. Reîntoarsă în cartierul meu bucureştean, mă întrebam unde mă voi duce de acum încolo pentru următoarea şedinţă de întreţinere. Am ales un alt salon, destul de cunoscut în zonă. Manichiurista era una singură, pentru orice tip de manichiură: clasică sau unghii false. M-a întrebat ea una, alta, despre ce tip de unghii mi-am pus, ce materiale s-au folosit, i-am răspuns în limita informaţiilor pe care le ştiam. Fără a-i da detalii şi mai mult ca să mă asigur că nu mai păţesc o dată la fel, i-am mărturisit experienţa ghearelor de cioară. Poate trebuia să ţin secretul şi să-l iau cu mine în mormânt.

Cert este că, ea fiind a patra manichiuristă, descopeream o a patra tehnică de construire a unghiilor false, cea mai fragilă, din câte mi s-a părut: doamna îmi întindea gelul cu pensula, ca pe un lac de unghii obişnuit. La final, când a venit momentul să-mi aleg oja pentru manichiura permanentă, îmi mărturiseşte că nu are aşa ceva, dar că imi poate face o manichiură normală, aplicând oja normală peste gel. Păi, care mai era avantajul faţă de o manichiură clasică, pentru care aş fi plătit doar 18 lei? Că, să nu mă întrebaţi cât m-a costat?! Da, puţin peste 100 lei, deşi era doar înteţinere in aceste conditii. Am plecat de acolo indignată, cu unghiile cu un aspect banal ( le tăiasem şi scurt) si nici măcar colorate. Pe ce dădusem atîţia bani?

După 2 (două) zile unghiile de la degetele mici s-au crăpat de la jumate. Din ziua de luni, de când fusesem la salon, pînă vineri ( zi de weekend şi de ieşit în oraş) a început să mi se jupoaie stratul prea fragil de gel şi să sară pur şi simplu de pe unghii. Fierbînd de furie, m-am înfiinţat la manichiuristă pentru reparaţii. Credeţi că măcar şi-a prezentat scuze? În primul rând mi-a spus că are cliente programate şi nu are timp de mine (era vineri pe la prânz), deci să vin luni. Apoi mi-a replicat non-şalant că vina este a manichiurii făcute la Braşov, materialele folosite nefiind, probabil, compatibile cu ale ei. „Dar de ce nu aţi curăţat bine gelul anterior, ca să nu mai fie problemă?”, am întrebat şocată de reacţia ei nesimţită. „Ba da, doamnă, mi-a răspuns pe un ton foarte înţepat, am curăţat foarte bine, dar degeaba: unghiile false nu au garanţie!. Şi apoi, întorcându-mi spatele şi plecând, că doar aşteptau clientele: „Veniţi luni, să vedem ce putem face. Aşa se întâmplă dacă tot schimbaţi manichiurista!”

EPILOG

Am plecat spre casă trăgând cu dinţii de urmele de gel de pe unghii, arătând jalnic şi ele şi eu, departe de eleganţa şi strălucirea femeilor din Ţara unghiilor false. Fără să îmi doresc acest lucru, fusesem expulzată înapoi, de unde am plecat câteva luni în urmă.
Învinsă şi umilită.


INTREBARE:
Cine ne apară in astfel de situatii si cum să ne facem dreptate?

B. Obama considera ca a strange din iarba murdaria lasata de cainele sau, nu este injositor. Romanul, demn, crede ca este.

De un an si jumatate, familia noastra s-a mai inmultit cu un suflet: avem un catelus, o dragalasenie de shi-tzu. Cele mai multe cunostinte ale mele au privit acest eveniment cu simpatie, dar au fost si unii care au incruntat din sprancene: „ Catel la bloc? Mnh!”. E adevarat ca nici apartamentul meu nu e mai mare de 60 mp, dar si cainele este micut. De cand am inceput sa ies cu el afara zilnic pentru a-si face nevoile, am observat lucruri la care nici nu m-as fi gandit, desi ele existau in jurul meu si pana atunci.
In primul rand, m-a surprins numarul mare de posesori de animalute de casa. Fie ca i-am intilnit plimbandu-si catelusii, fie ca se opreau sa-l admire pe Ghizmo spunandu-mi ca au si ei acasa unul sau chiar mai multi catelusi sau pisoiasi, persoanele cu animalute de companie sunt mult mai multe decat se vede cu ochiul liber.
In al doilea rand, am constatat ca intre aceste persoane, comunicarea se stabileste mult mai usor. Mai usor chiar ca intre parintii de copii mici. Asta pentru ca primii care reactioneaza intre ei sunt chiar catelusii nostri. Ei ne ajuta sa socializam, sa ne zambim unii altora si sa discutam. In 10 ani de cand sunt mutata aici, eu nu am cunoscut atata lume cata cunosc azi datorita lui Ghizmo.
In al treilea rand, m-a oripilat murdaria strazilor. Stiu, Bucurestiul este un oras murdar, in general. Strazile gem de mucuri de tigara, hartii, pungi, pet-uri, can-uri, cioburi, resturi de mancare, etc. Dar tot uitandu-ma pe unde merge Ghizmo si ce adulmeca el cu nasucul pe jos, am vazut mult mai bine si... alte lucruri. Cu alte cuvinte, zeci de fecale de caine se descompun in vazul si mirosul nostru pe strada sau pe asa zisele spatii verzi dintre blocuri. Oamenii trec grabiti, cum treceam si eu odata, cautand din priviri taxi-uri sau alte mijloace de transport in comun, vorbind la telefon, sau discutand intre ei, uitandu-se in jos mai rar, doar ca sa fereasca de o balta, o groapa, sau o murdarie aflata strict pe traseul lor. Ce e in jur, nu prea mai percep. La murdaria lasata de puzderiile de caini vagabonzi, se adauga si cea lasata de catelusii iesiti afara cu stapanii lor care, nepasatori si „demni”, parasesc locul faptei, lasand in urma ( sa ma scuzati, dar asa am vazut in cazul unui Saint Bernard!) mormanele de fecale. Ce-or gandi acesti oameni atunci? Ca s-or descompune peste noapte, ca le-o spala vreo ploaie, ca le-or matura gunoierii, ca merge si asa, ca oricum e mizerie....?! Sau, poate ca o fi un gest sub demnitatea lor?!
Nu prea circul eu prin Bucuresti, dar numai pe linga Parcul Herastrau am vazut niste indicatoare montate de primarie care contineau si cite o cutie de tabla in care ar fi trebuit sa se gaseasca pungi sau manusi de plastic pentru ridicarea murdariei lasate de caini pe strada. Erau goale, bineinteles, dar eu am preluat ideea. De atunci, cumpar de la en-gros suluri de 500 de pungute de plastic si de cate ori ies afara strang murdaria lasata de catelul meu si o arunc la cosul de gunoi. Fac asta de aproape un an, incercand sa popularizez metoda atat prin exemplu personal, cat si prin discutiile cu ceilalti. Am corupt o singura doamna, posesoarea unui bichon haios. In rest, e la fel de murdar peste tot, ba parca din ce in ce mai murdar, pentru ca nici maturatorii nu se baga pe spatiul verde, ei maturand doar trotoarele (cand vor).
Zilele trecute citeam un articol despre Barrack Obama, cel mai puternic om politic al planetei, care a considerat ca nu se injoseste nici o secunda daca strange murdaria lasata in iarba de cainele sau.
Imi place sa ma compar cu el macar in acesta privinta si sa continui sa fac si eu acelasi lucru.
Poate ca, peste un timp, o sa va dau vesti mai bune despre sanatatea strazilor din cartierul meu.
P.s.
Cer scuze celor care nu fac obiectul acestui articol, pentru generalizarea facuta in titlu.

Fiica mea vrea sa devina ofiter de cariera: am sfatuit-o sa-si mute visul in alta parte

La inceputul anilor '80 am absolvit un liceu de filologie-istorie. A urmat examenul de admitere la Facultatea de Drept. L-am picat. Atunci tata, militar de cariera, m-a intrebat pentru prima data: "N-ai vrea sa urmezi Scoala Militara"?


Asa am ajuns ofiter si n-am regretat nicio clipa. Acum, fata mea isi doreste sa continue traditia familiei, dar eu nu pot fi ca tatal meu odinioara: am sfatuit-o sa-si mute visul in alta parte. A fi femeie ofiter nu a fost deloc usor. Scoala Militara a fost o scoala a vietii in care ne-am calit fizic si psihic, am invatat si am exersat anduranta, coeziunea, responsabilitatea, disciplina de echipa, increderea in comandanti si camarazi.

Chiar daca hainele noastre se imbibau iarna cu zapada sau noroi, iar vara capatau imprimeul alb al sudorii uscate, noi simteam si traiam cu onoare demnitatea uniformei militare. Au trecut luni de zile pana mi s-au estompat cerculetele vinete din jurul gleznelor provocate de bocanci. Sinuzita cronica am capatat-o in urma dusurilor cu apa rece facute in afara programului de apa calda, adica de 2 ori pe saptamana.

Ani de zile am fost obligate sa punem meseria pe prim plan in viata noastra: convocari de instructie, trageri in poligon (zile-nopti), sute de ore executate - la ordin, fara vreo recuperare - peste programul functionaresc de 8-16, ture de 24 de ore ca ofiter de serviciu pe unitate, concedii ratate s.a.m.d.

Multe dintre noi au esuat in casnicii; sotii civili nu ne intelegeau si sfarseau prin a ne reprosa ca de fapt ne-am casatorit cu armata, iar cei militari, aveau ca si noi aceleasi comandamente profesionale din cauza carora traiam mai mult singuri decat impreuna.

In anul in care beneficiam de concediul post-natal, eram automat sanctionate la calificativul de serviciu pentru ca perioada de evaluare a activitatii desfasurate nu era completa. Asta ne intirzia la avansarea in cariera, asa cum se intampla in cazul celor pedepsiti ca urmare a incalcarii legilor sau regulamentelor militare.

La Revolutie am vazut moartea cu ochii. Eram o tanara locotenent-major a carei misiune a fost aceea de a apara de teroristi integritatea locatiei in care functiona unitatea militara. Eram 20 de ofiteri femei si aveam 6 pistolete cu cate un singur incarcator. Ni s-a ordonat clar sa nu tragem decat in caz de autoaparare.

Simteam ca doar rugaciunile noastre ne pot salva cu adevarat in fata acelor teroristi despre care se zvonea ca sunt superinarmati. Ne rugam tremurind ca varga sa mai apucam sa ne vedem copiii despre care, oricum, nu mai aveam vesti de cand se decretase alarma de razboi.

Dupa Revolutie a inceput sarabanda: cand am fost scuipati, cand inaltati in slavi; cand am fost cu Revolutia, cand impotriva ei. Personal, nu am nimic pe constiinta, ca marea majoritate a militarilor armatei, dar evenimentele istorice s-au “jucat” in mod periculos cu noi si acest lucru are urmari dramatice inclusiv in zilele noastre.

Epoca democratica, pe care tocmai o incepusem, ne-a adus reforma in armata. In fiecare an intram in febra asteptarii statului de organizare tremurand de asta data pentru stabilitatea locului de munca. Efectivele armatei trebuiau micsorate drastic pentru a nu mai prezenta particularitatea numerica a armatelor estice. Ne indreptam spre NATO!

Astfel am fost invitata in mai multe randuri sa ma pensionez anticipat. In contextul tendintei de a se restringe statul de organizare sau de a se desfiinta unitatea militara in care lucram, am acceptat. Ceremonia de pensionare a fost una formala, fara nicio satisfactie morala.

Peste 20 de ani in armata incheiati intr-un mod la care nu m-as fi gandit niciodata: o diploma, o placheta si... o usurare pentru sansele celor ramasi in activitate prin plecarea noastra. Iar acum, desi nu mai port uniforma militara, simt cum imi sunt smulsi epoletii si aruncati in noroiul strazii.

N-am sa-mi incurajez fiica sa urmeze Scoala Militara.

Cum mai invata copiii nostri ce inseamna patriotismul?

Prin anii '70 dascalii nostri ne invatau sa fim mandri ca ne-am nascut in cea mai frumoasa si bogata tara de pe fata Pamantului. Cum ea avea un conducator, ori de cate ori ne laudam tara prin cantece, poezii sau alte forme de arta, ne proslaveam si conducatorul. Prin anii '80, scoala incerca sa-si convinga tineretul cat e de binecuvantat pentru ca traieste sub conducerea celui mai destoinic presedinte de partid si de stat. Si pentru ca tara pe care o conducea acesta trebuia sa fie pe masura maretiei sale, atunci cand ii inaltam lui imnuri de slava, aminteam si despre Romania ca despre un pamant sfant pentru ca si-a zamislit un asa conducator.


Dupa 1989, satui si scarbiti de atata ipocrizie si de atata cult al personalitatii, am golit de continut conceptul de patriotism, fara sa mai stim sa punem in loc ceva suficient de valoros si pertinent incat sa nu ne trezeasca repulsie. Copiilor nostri li s-a sters din manuale notiunea de "dragoste de tara", deoarece amintea de timpurile comuniste. Asa s-au sters multe lucruri bune existente pe atunci. Si astfel, tanara generatie a inceput sa iubeasca mai mult ceea ce e strain, decat ceea ce tine de propria tara, indiferent ca e mai prost, mai nociv sau mai inadecvat specificului nostru ca popor.

Cand au aflat ca va trebui sa locuim 2 ani intr-o baza militara NATO in Belgia, fetele mele de 10 si, respectiv, 14 ani au avut reactii diferite: cea mica, aflata la varsta la care prieteniile intre fete sunt totul pe lume, a inceput sa planga la gandul ca nu isi va mai vedea zi de zi prietenele. Cea mare, in schimb, a sarit in sus de bucurie ca va avea si ea de acum incolo cu ce sa se laude in fata colegilor ei de scoala, care mai de care plimbati deja in lumea larga.

Le-am inscris la Scoala Americana Internationala din Baza, alaturi de copii de diferite nationalitati: americani, spanioli, unguri, cehi, greci, polonezi, turci si au inceput sa traiasca si sa invete impreuna. Nu le-a fost greu, dar nici usor. Au constatat ca dincolo de bunavointa si usurinta cu care toata lumea accepta pe toata lumea, fiecare se mandrea cu apartenenta la grupul lui national si isi apara si cultiva aceast sentiment. Pe orice caiet sau ghiozdan era desenat sau lipit steagul unei tari.

In pauze, grupurile se strangeau si cantau cantece nationale. Daca aveau o anumita sarbatoare traditionala, o impartaseau cu mandrie si celorlalti, arborand vestimentatii sau insemne specifice. Dincolo de a le gasi interesante, fetele mele considerau complet exagerate aceste manifestari si le priveau ca pe niste simple demonstratii "for fun". Sigur, gandeau ele, ti se face dor de prietenii lasati acasa, de strazile, cinematografele sau parcurile din Bucuresti, de lucruri concrete adica... Dar de ce sa faca din asta o parada si sa o numeasca "dor de tara"?

Ce nevoie acuta simt copiii acestia ca sa-si popularizeze necontenit specificul national? De ce trebuie ca la fiecare subiect de discutie, ei sa vorbeasca neaparat si despre tara lor? De ce se tot lauda cu olimpicii si campionii lor sportivi sau cu artistii si cantaretii lor? Ba chiar si cu istoria lor...?! La ce le foloseste?

Pe masura ce cautau raspunsuri la aceste intrebari, in mintile si sufletele fetelor mele a inmugurit lastarul romanismului. El era acolo de la nastere, doar ca nimeni pana atunci nu reusise sa-l ajute sa iasa la lumina. A fost o surpriza si pentru ele cand, de Ziua noastra Nationala, au plans pentru prima data in viata lor urmarind parada militara si ascultand imnul national. E adevarat ca si in anii trecuti urmarisera Eurovizionul, dar aici, in Belgia, au facut din asta un mare eveniment: au invitat acasa colegi de Scoala sa priveasca impreuna si chiar sa sustina reprezentatii Romaniei.

Pentru 1 martie s-au chinuit sa confectioneze martisoare pe care le-au impartit tuturor. Pana si baietilor (fara sa mai gasesca caraghios obiceiul moldovenesc). In prima calatorie acasa, cea mai mare grija a lor a fost sa cumpere un steag tricolor. Pe care l-au purtat cu mandrie, la inapoiere in Belgia, ori de cate ori au avut ocazia. Limba romana a devenit cea mai frumoasa si mai dulce, iar romanii, destinatarii primelor cuvinte strigate de fiecare data la intrarea in tara: "Romani, va iubim"!

Departe de casa, de tara, intr-o lume mult mai dezvoltata si mai civilizata decat Romania, copiii mei au invatat ceva ce nu au stiut pana atunci: "patriotismul"; bucuria ca avem valori cu care ne putem mandri, dar si revolta impotriva acelor semeni care nu ne fac cinste; dulceata sentimentului de a avea o casa la care sa te intorci precum si confortul starii de a-ti fi bine acasa, printre ai tai; bucuria si in acelasi timp durerea de a fi la fel ca ceilalti si totusi, atat de diferiti!