La inceputul anilor '80 am absolvit un liceu de filologie-istorie. A urmat examenul de admitere la Facultatea de Drept. L-am picat. Atunci tata, militar de cariera, m-a intrebat pentru prima data: "N-ai vrea sa urmezi Scoala Militara"?
Asa am ajuns ofiter si n-am regretat nicio clipa. Acum, fata mea isi doreste sa continue traditia familiei, dar eu nu pot fi ca tatal meu odinioara: am sfatuit-o sa-si mute visul in alta parte. A fi femeie ofiter nu a fost deloc usor. Scoala Militara a fost o scoala a vietii in care ne-am calit fizic si psihic, am invatat si am exersat anduranta, coeziunea, responsabilitatea, disciplina de echipa, increderea in comandanti si camarazi.
Chiar daca hainele noastre se imbibau iarna cu zapada sau noroi, iar vara capatau imprimeul alb al sudorii uscate, noi simteam si traiam cu onoare demnitatea uniformei militare. Au trecut luni de zile pana mi s-au estompat cerculetele vinete din jurul gleznelor provocate de bocanci. Sinuzita cronica am capatat-o in urma dusurilor cu apa rece facute in afara programului de apa calda, adica de 2 ori pe saptamana.
Ani de zile am fost obligate sa punem meseria pe prim plan in viata noastra: convocari de instructie, trageri in poligon (zile-nopti), sute de ore executate - la ordin, fara vreo recuperare - peste programul functionaresc de 8-16, ture de 24 de ore ca ofiter de serviciu pe unitate, concedii ratate s.a.m.d.
Multe dintre noi au esuat in casnicii; sotii civili nu ne intelegeau si sfarseau prin a ne reprosa ca de fapt ne-am casatorit cu armata, iar cei militari, aveau ca si noi aceleasi comandamente profesionale din cauza carora traiam mai mult singuri decat impreuna.
In anul in care beneficiam de concediul post-natal, eram automat sanctionate la calificativul de serviciu pentru ca perioada de evaluare a activitatii desfasurate nu era completa. Asta ne intirzia la avansarea in cariera, asa cum se intampla in cazul celor pedepsiti ca urmare a incalcarii legilor sau regulamentelor militare.
La Revolutie am vazut moartea cu ochii. Eram o tanara locotenent-major a carei misiune a fost aceea de a apara de teroristi integritatea locatiei in care functiona unitatea militara. Eram 20 de ofiteri femei si aveam 6 pistolete cu cate un singur incarcator. Ni s-a ordonat clar sa nu tragem decat in caz de autoaparare.
Simteam ca doar rugaciunile noastre ne pot salva cu adevarat in fata acelor teroristi despre care se zvonea ca sunt superinarmati. Ne rugam tremurind ca varga sa mai apucam sa ne vedem copiii despre care, oricum, nu mai aveam vesti de cand se decretase alarma de razboi.
Dupa Revolutie a inceput sarabanda: cand am fost scuipati, cand inaltati in slavi; cand am fost cu Revolutia, cand impotriva ei. Personal, nu am nimic pe constiinta, ca marea majoritate a militarilor armatei, dar evenimentele istorice s-au “jucat” in mod periculos cu noi si acest lucru are urmari dramatice inclusiv in zilele noastre.
Epoca democratica, pe care tocmai o incepusem, ne-a adus reforma in armata. In fiecare an intram in febra asteptarii statului de organizare tremurand de asta data pentru stabilitatea locului de munca. Efectivele armatei trebuiau micsorate drastic pentru a nu mai prezenta particularitatea numerica a armatelor estice. Ne indreptam spre NATO!
Astfel am fost invitata in mai multe randuri sa ma pensionez anticipat. In contextul tendintei de a se restringe statul de organizare sau de a se desfiinta unitatea militara in care lucram, am acceptat. Ceremonia de pensionare a fost una formala, fara nicio satisfactie morala.
Peste 20 de ani in armata incheiati intr-un mod la care nu m-as fi gandit niciodata: o diploma, o placheta si... o usurare pentru sansele celor ramasi in activitate prin plecarea noastra. Iar acum, desi nu mai port uniforma militara, simt cum imi sunt smulsi epoletii si aruncati in noroiul strazii.
N-am sa-mi incurajez fiica sa urmeze Scoala Militara.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu