RÂSU' PLÂNSU'

duminică, 4 noiembrie 2012

Din jurnalul cazon al tatalui meu: URSARUL

Foarte brunet de felul său, căpitanul Câmpeanu nu era neam de țigan. De fapt, din familia sa era singurul mai închis la culoare. Restul erau șateni ba fratele lui mai mic, Petre, era aproape blond.

- Mare ghinion cu omul ăsta, ziceau cîte unii, mai ales șefii: ce dracu’ o fi așa negru, că dacă îl bagi intr-o șatră nu mai ști care e el ca sa îl poți scoate de acolo. Ghinionul l-a urmarit însa pe Câmpeanu și mai tîrziu cînd, neavînd de lucru a cerut să fie mutat la Comisariatul sectorului 6. Pe scurt, aici a dat exact peste maiorul Gore , cel care n-a menajat în viața lui pe nimeni , cu atît mai mult pe subordonați. Și Câmpeanu i-a fost repartizat lui Gore, ca subordonat. Nici n-a apucat bine acesta să se prezinte ca maiorul Gore s-a și dus indignat la comandant:

- Tovarășe colonel, eu n-am nevoie de țigani în birou! Luați-l, duceti-l unde vreți, numai la mine să nu-l lăsați; asta îmi strică colectivul.

Cititi continuarea aici

miercuri, 31 octombrie 2012

PROFESIONISTII CARE SALVEAZA VIETI

Mai sensibili sau mai duri, mai afectuosi sau mai indiferenti, oricum am fi, vine un moment in viata noastra cind simtim nevoia sa multumim cuiva pentru ceva. Poate fi o persoana, o intimplare, o idee, o amintire, o imprejurare fericita sau chiar nefericita care a schimbat ceva in viata noastra. Poate fi oricine sau orice. Dincolo de maretia lui Dumnezeu, gasim printre semenii din jurul nostru compasiune, bunatate, generozitate, profesionalism, optimism, curaj, sinceritate (si lista ar putea continua). Poate ca intilnim din ce in ce mai rar aceste virtuti sau poate ca noi insine nu mai credem in existenta lor. De aceea vreau sa va scriu despre un evenimente concret din viata familiei mele in urma caruia am simtit nevoia sa multumesc.

Ceva timp in urma mama mea a fost nevoita sa suporte o operatie pe cord deschis pentru implantarea unei valve cardiace la Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila" din Bucuresti. O echipa de profesionisti (chirurgi, anestezist, asistente) au rezolvat aceasta situatie ca pe o problema obisnuita, elementara, fara complicatii sau dificultati. Ceea ce pentru noi cei din afara acestui sistem pare de neimaginat, pentru ei a fost o zi obisnuita de munca. Cu firescul cu care un functionar se aseaza la biroul sau si incepe sa rasfoiasca dosarele de documente, acesti medici au venit ca in fiecare zi la serviciu, au intrat in blocul operator si au salvat viata mamei mele, minuind bisturiul si departatorul de coaste.

Minunea au desavirsit-o cei de la Terapie Intensiva. Si aici vreau sa zabovesc putin, pentru ca daca despre sala de operatii nu stiu decit din filme, terapia intensiva de la Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene am vazut-o cu ochii mei. Oameni buni, e cutremurator! Trupuri goale acoperite doar de fragilitatea unui cearsaf alb, aflate in grade diferite de constienta (in functie de timpul scurs de la anestezie), intubate, conectate cu nenumarate furtunase, cabluri, electrozi si mai stiu eu ce la aparate de monitorizare, cu perfuzii si sonde care le ies de sub cearsafuri, respirind cu ajutorul mastilor de oxigen, cu miinile si picioarele umflate, cu fetele palide si suferinde, ca sa nu mai vorbim de taietura imensa de pe torace. Imaginea e dezolanta, iti ridica parul in cap, de abia astepti sa iesi de acolo mincind pamintul si sa nu mai fi nevoit sa te intorci !

Aici, in acest mic infern, medicii si asistentele sunt Dumnezeu pe pamant, cum se zice. Ei readuc bolnavii la viata si ii ajuta sa se recupereze. Asta este munca lor, serviciul lor. Zi de zi, noapte de noapte, alti si alti bolnavi operati iau locul celor care, inregistrind progrese in starea lor de sanatate sunt mutati in saloanele obisnuite. La terapie intensiva raman constant cazurile critice care se zbat intre viata si moarte si care iau de fiecare data alte fizionomii. De atitea ori m-am intrebat cum reusesc acesti oameni sa reziste unui mediu atat de apasator si dezolant si de atitea ori am fost recunoscatoare ca EI exista si ca sunt suficient de buni sau de “nebuni”- in sensul figurat al cuvintului- sa munceasca aici.

Aici unde moartea pindeste la fiecare pas, de dupa fiecare pat. M-am intilnit si cu ea. I-am vazut chipul hid, oglindit in lacrimile celor care veneau buimaciti si coplesiti sa-si plinga rudele sau prietenii care au cedat in fata ei. Impotriva tuturor eforturilor, viata mai plateste si tributuri. Si striviti de durere, senzatia celor indoliati este ca acesti slujbasi ai sanatatii nu empatizeaza cu ei. Dar o asistenta mi-a explicat ca, “tocit” fiind de experienta repetata a suferintei celorlalti, personalul medical devine o oglinda care reflecta durerea si tot cortegiul ei de reactii. Este atit o metoda de aparare a integritatii emotionale, cit si de conservare a capacitatilor profesionale. Oglinda nu trebuie sa cedeze ci sa ramina functionala.

La Terapie Intensiva creste insa si floarea sperantei. In miros de iod si spirt, sub plasturi si pansamente, speranta primeste masca de oxigen si lumina. Si creste in fiecare clipa sub grija permanenta a acestor profesionisti. Iesirea unui pacient de la Terapie Intensiva este o victorie clara a lor. Dar ei nu prea pot sa o savureze. Nu au timp; din blocul operator sunt adusi alti pacienti sub anestezie. Si filmul se repeta.

A trecut un an si jumatate de la operatia mamei; avea 69 de ani iar dupa doua saptamini de spitalizare, mama s-a reintors acasa. De atunci, in gindul si in inima mea le-am multumit in fiecare zi medicilor, asistentelor si infirmierelor de la Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene. Apoi, m-am gindit ca ar fi bine sa spun tuturor ce profesionisti buni (mai) avem inca in spitalele noastre, Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila fiind unul dintre acestea.

Ca oameni reactionam imediat cind suntem nemultumiti, jigniti sau nedreptatiti. Ne revoltam, scriem reclamatii, notificari, facem plingeri, dam in judecata - si este firesc sa ne cautam dreptatea. Din pacate, atunci cind ni se face un bine, un serviciu, suntem ajutati sau salvati dintr-o situatie de viata si de moarte, nu mai reusim sa popularizam multumirea si recunostinta noastra asa cum s-ar merita. Facem valva doar cind trebuie sa acuzam; daca trebuie sa multumim insa, o facem incet, discret sau deloc si ne retragem in satisfactia noastra.

Chiar daca a trecut atita timp de atunci (timp care certifica reusita), eu astazi vreau sa imi exprim si in acest mod multumirile si recunostinta mea, personalului medical de la Terapie Intensiva/ Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene, echipei de chirurgi cardiologi conduse de dr. Iancu Mocanu, precum si colectivului medical al Sectiei Cardiologie-Aritmologie conduse de dr. Liviu Chiriac.

Ei sunt profesionistii care salveaza vieti.

Aflați mai multe »

miercuri, 10 octombrie 2012

Ce am facut eu astazi...

Azi am schimbat bateriile la mouse si sunt foarte mindra de ce am facut. Iar asta, pentru ca ieri am fost la Lidl.

Daca v-ati intrebat care e ca legatura intre cele doua situatii si v-ati raspuns ca am cumparat baterii, ati luat teapa! Bateriile le aveam –e adevarat tot de la Lidl, ca acolo sunt bune si ieftine- dar le aveam mai demult.

Daca ati strimbat din nas la modul: “iete si la asta: schimba niste baterii la mouse si se lauda la toata lumea ca e mindra de ea, vai mama ei!”, iar ati luat teapa, ca nu de asta sunt mindra!

In fine, ca sa n-o mai lungesc:

De cite ori ma duc la Lidl, mai exact de cite ori plec de la Lidl, trec pe linga o cutie pe care scrie: “Va rugam puneti bateriile uzate AICI”. Si mereu zic in sinea mea: “iar am uitat sa nu mai arunc la gunoi bateriile uzate si sa le aduc aici”

Bateriile uzate sunt foarte nocive din cauza metalelor grele pe care le contin (mercur, nichel, cadmiu, litiu), care se scurg in sol, ajungand in pinza freatica si distrugand vegetatia din zona. Aceleasi metale sunt nocive si pentru sanatatea noastra, provocand pierderi de memorie , alergii, boli de inima sau cancer.

Abandonarea bateriilor POATE lua dimensiuni criminale din cauza toxicitatii mari!

Daca eu nu le reciclez, tu nu le reciclezi, el, ea, ei continua sa le arunce nepasatori in cosul de gunoi ca sa urmeze calea gunoiului menajer (care e biodegradabil) atunci, da, devine posibila afirmatia de mai sus.

Si uite ce am calculat: am 3 telecomenzi x 2 baterii; 2 mouse-uri x 2 baterii; 2 aparate de odorizat camera x 2 baterii, plus 2 ceasuri de perete a cit o baterie. Mai am si 2 lanterne a cite 4 baterii. In total: 24 de baterii. E drept ca le schimb pe rind, dar, ce conteaza? Nu le mai arunc la cos, ci le depozitez intr-o punguta pe care am scris BATERII UZATE, pina la primul drum la Lidl. Sau la Media Galaxy. Sau la Mega Image, ca si acolo am vazut.

Si ca sa am o satisfactie si mai mare cind o sa revars punguta cu baterii in recipientul de colectare, am sa le iau si pe ale lui mamaie care, oricum, ma roaga tot pe mine sa I le schimb. Ca au si ei o gramada de device-uri pe baterii...

Asa ca…vedeti ce treaba buna am facut azi?

Nu uitati: Bateriile uzate nu fac greierii sa cinte, ci ii omoara!

vineri, 24 august 2012

UNDE DAI SI UNDE CRAPA

Azi am vizitat citeva magazine de la APACA. Cine le-a mai frecventat de-a lungul timpului stie ca acolo gasesti marfa de calitate dar si preturi...pe masura. Pe alocuri, reduceri timide de preturi. Si …destula lume care cumpara de la costume elegante de ocazie, pina la paltonase din sezonul trecut.

Asa s-a facut ca in magazinasul in care eu asteptam un retus la o rochita proaspat cumparata, a intrat un tinar cu mamica dupa el. Baiatul, cu virsta incerta intre 17 si 21 de ani, in bermude gen camuflaj, cu incaltari sport, un tricou negru si ochelari de vedere. Blondut, tuns “regulamentar”, fata de “ preppie” ( cine a citit Love Story stie ce zic). Pierdut in spatiu printre umerasele cu sacouri si paltoane, dar resemnat. Clar era adus cu forta de mama lui .Vinzatoarea de o parte, mama (o femeie cocheta si respectabila) pe de cealalta parte si el la mijloc, probind stingaci si pus in fata luarii unei decizii absurde din punctul lui de vedere: care palton sa-l cumpere, cel lung sau cel scurt? Dezbaterea se tinea, evident, intre cele doua femei: - Doamna, e lina de cea mai buna calitate. –Da, se vede. –Ambele sunt confectionate la noi la Baia Mare, fostul Mondial, ca doar toata lumea stie.- Zau? Pai sigur ca e calitate, atunci. Dar paltonasul scurt nu imi place pentru ca are un cordon la spate. Ce e tiriplicul asta? Si mai este si gri. - Doamna, cordonul se poate da jos.Cit despre culoare…ce culoare v-ar conveni? – Negru, cum e cel lung, Ia mai pune-l odata pe tine, dragule…..Vedeti, are alta linie si il prinde si mai bine. Dvs. ce ziceti? –Doamna, mie imi place mai mult cu cel scurt. Paltoanele lungi avantajaza persoanele inalte si slabe. Adica mai inalte decit el. – Mie imi place cel lung pentru ca e mai elegant.- Doamna, eu va asigur ca si cel scurt e elegant pentru ca, vedeti, are nasturii mascati de croiala. – E cam sifonat....- Nu-i problema, il calcam aici, acum , pe loc.- Si ca pret? – Cel lung 499, cel scurt 390. Baiatul asista coplesit si incurcat la tot schimbul de argumente din jurul sau. Poate se gindea la ce film o sa vizioneze pe net dupa ce o scapa din cosmarul asta, cind, vinzatoarea zise: - Doamna, hai sa-l intrebam si pe el sa vedem lui ce-I place si in care se simte mai bine. – Da, sigur, ia spune, dragul mamei, care iti place cel mai mult? Baiatul imbujorat dintr-o data, zise timid: -Mie imi place tot cel lung. – Bravo, mama, uite ca de data asta ne-am potrivit la gusturi. Il luam pe asta. Celalalt te cam tinea la umeri, nu? Eu asa am vazut.- Nu, raspunse baiatul, era ok, dar asta imi place ca are buzunarele mai mari inauntru, pot sa-mi bag si eu tot felul de chestii cind ies p-afara….(!!!!)

Morala acestei povestiri nu sta in aceea ca eu am gasit foarte amuzanta intimplarea, ci in faptul ca nu stiam cum sa va anunt ca mi-am luat o rochie noua. Nici pe voi si nici pe sot (care cel mai fidel cititor al meu). Acuma sper ca ati inteles si titlul.