La Gară

Pe locul său din compartimentul de tren, bărbatul  gândea neliniştit: „Opt minute până pleacă trenul, trei ore până la Buzău şi încă o oră până ajung faţă în faţă cu tata. De abia aştept să-l privesc în ochi şi el să-mi spună cum  la vârsta lui de 69 de ani l-a apucat îndrăgosteala! Noi nu ne vedem capul de treburi pe la oraș, iar el singur la ţară îşi face de cap. Vreau să-mi spună şi mie dacă el ştie cum ne-am simţit noi, copiii lui, când am aflat de la alţii că el trăieşte cu lelea Floarea de peste drum!  Ce dacă e văduvă ca şi el, acuma, gata!,  hai să ne punem poalele-n cap şi să intrăm în gura lumii? Doooaamne fereşte! Să vezi ceartă! Să aleagă: ori cu ea, ori cu noi!”

O doamnă intră în compartiment şi ocupă locul din colţul cel mai îndepărtat. Trenul nu părea a fi aglomerat. După ce o vazu așezându-se, bărbatul întoarse capul şi privi pe geam: pe peron, apropiindu-se de o bancă,  un bătrânel mergea șovăielnic într-un baston. Hainele lui nu păreau ponosite dar erau  aşezate pe el neglijent. Avea faţa nebărbierită, un păr alb şi si rar peste care aşezase o  pălărie cu boruri largi, iar într-o mână o pungă de plastic în care, probabil, căra pîine uscată pentru vreun animal din curte, fie el găină sau căţel... Cu mişcări reţinute îşi sprijini bastonul de spătarul băncii, apoi se aşeză şi el uitându-se în gol.

„ Are o durere în gesturi moşul ăsta, o durere innăbuşită... Cred că a fost un bărbat frumos la viaţa lui, gândi omul nostru din tren. Păcat de el, se vede că nu are cine să-i poarte de grijă. O fi singur pe lume de pare aşa stingher şi  fragil?  Îmi aminteşte de tata, de fapt, mă face să mă întreb, cum o mai arăta tata? Probabil mult mai bine, mai ales acum când are iubită?! Lui iubită îi trebuia la bătrânețe? Nu ne are pe noi? ” 

Apoi, privi din nou la bătrânul de pe peron: „Asta să fie nefericirea lui? Singurătatea? Poate că şi tata avusese toţi anii ăştia aceeaşi înfăţişare neglijentă şi îndurerată. De unde să ştim  noi, de la distanță, cât de trist era tata la ţară? Că la telefon, când mai vorbeam din an în Paşte, el spunea că  e bine, să nu ne îngrijorăm din cauza lui. Poate lelea Floarea  îi alungă  singurătatea şi îi găteşte câte o supă mai bună decât o face el singur.” Şi în timp ce bărbatul privea cu milă imaginea nefericită a bătrânului, inima i se înmuie iar ochii i se umplură de lacrimi.

Gândurile îi fură întrerupte însă de sosirea unui alt tren la linia vecină  În câteva secunde, lumea năvăli grăbită pe peron,  devenind un râu curgător spre ieşire. Din cauza ei, secunde bune nu-l mai vazu pe bătrân. Poate că aştepta pe cineva care tocmai venise. Pentru o clipă, prin golul dintre rândurile de călători, zări băncuţa goală şi sub ea punga de plastic a bătrânului. „La omul sărac, nici boii la car nu trag! Şi-a uitat punga bietul moş.” Deodată simţi nevoia să fugă după bătrân să-l caute, să-i dea înapoi sacoşa. Prea i se lipise de suflet... Privi ceasul de pe peron - mai era fix un minut  până la plecarea trenului, nu mai avea timp să coboare, dar deschise geamul şi privi disperat în mulţime după el: „Nici urmă de bătrân. Cum putea să dispară atât de repede, cu baston cu tot?”

Îl frământa gândul că  acest  om, un străin,  îl ajutase fără ca măcar  el să bănuiască, să îşi privească tatăl cu înţelegere, să îi înlăture revolta şi să îl împiedice să facă vreun gest pe care apoi să-l regrete.

„Dumnezeu mi l-a scos în cale” îşi mai zise bărbatul cu un zîmbet în colţul gurii. „Probabil se va întoarce, după plecarea mea şi îşi va recupera pâinea uscată, sau ce o avea bietul de el în sacoşă.”

 Şi cu acest gând,  scoase din geantă rebusul şi se apucă liniştit de dezlegat cuvinte încrucişate.

În acest timp, bătrânul  intră cu paşi repezi  în toaleta gării şi se închise într-o cabină. Ieşi de acolo după câteva minute cu o  sacoşă în loc de baston în care îndesase peruca, haina şi pălăria. Era acum un bărbat tânăr care plecă  grăbit spre ieşire. În urma lui, zgomotul puternic al unei explozii, zgudui gara din temelii.     

Fabulă

Pentru tine nu e mare lucru sa dai cu mine de perete. Esti mare, esti puternic, esti barbat!

Nici nu-mi mai amintesc cât timp a trecut decând nu te-ai mai purtat cu mine cu blândeţe, decând nu mai m-ai atins cu delicateţe. Ştii doar să mă bruschezi şi să mă faci să mă simt goală pe dinăuntru.

Am fost deschisă tuturor ieşirilor tale, nu am ratat nici măcar una şi nu am îndraznit vreodată să te rănesc. Am fost docilă, cuminte, nu  ţi-am opus niciodată rezistenţă.

M-ai lovit cu picioarele, mi-ai strigat ca sunt ieftină si proastă, dar, omule, ştiai bine cum sunt când m-ai ales! Ai cântărit mult, m-ai analizat pe toate feţele, şi a durat mult până te-ai hotărât să ma iei. M-ai luat pentru că m-ai plăcut şi ţi-au convenit calităţile mele. Acum...nu mai sunt bună? Nu-ţi mai plac?

M-ai  forţat să  mă schimb şi uite, până la urmă chiar asta s-a-ntâmplat, deşi n-am vrut: m-am blocat  în faţa ta. Definitiv! spuse uşa.

Jurnalul roz cu epoleți: Fila de început

12 februarie 1983, Școala Militară de Ofiţeri Activi “Nicolae Bălcescu” Sibiu, ora 14.15.

Cu o întârziere de 2 ore și un sfert, lista candidatelor admise pentru cursurile de 6 luni la Școala militară fusese în sfârşit afişata. Fix peste o oră aveam tren înapoi la Bucureşti, aşa ca în loc sa vânez un loc bun în faţa panoului  de unde să pot citi rezultatele,  mă ocupasem cu strângerea bagajului.  Acum mi-era imposibil să străbat  marea mulţime fremătătoare  de candidate,  elevi din scoala şi părinţi care se înghesuiau să vadă cu proprii ochi tabelul cu admisele. Căutînd să găsesc o breşă prin care să pătrund totuși carând și  un ditamai  geamantanul după mine,  am zărit-o pe Maria, o fată din Craiova, venită ca și mine să dea examen la Școala militara. Pe parcursul celor 8 zile petrecute aici la Sibiu, fusesem colege de dormitor. Acum, sărăcuța, se străduia cu greu să iasă din mulțime, trăgîndu-și hainele   după ea.  Avea ochii în lacrimi:

-      Ce-ai făcut?, am întrebat-o instinctiv de cum s-a apropiat de mine.

-      Nimic, mi-a răspuns supărată, am picat, fir-ar a dracu de treabă! Şi tu la fel. Am picat amândouă…

-      Măi, ești sigură?

-      Nici un dubiu: suntem muuuult sub linie!

Mi-a căzut cerul în cap ! Primul impuls a fost  să mă arunc cu tupeu în mulţime  şi ajung la panou. Să văd eu negru pe alb. Apoi m-am resemnat. Ce rost mai avea? Măcar să apuc să prind trenul. Pe urmă, 5 ore  pâna la București o să am timp destul să mă gândesc la toate câte s-au întâmplat, să despic firul în patru ca să imi dau seama unde am  dat-o în bară şi să îmi şterg din minte speranţele încolţite, ca să pot reveni la viaţa pe care o lăsasem acasă.

Îmi părea rău să plec aşa, a fugă de ochii lumii, dezamagită si înfrintă. Adevarul era ca nu mai aveam  timp să schimb nici o vorbă cu nimeni , să pot comenta, să mai aflu şi alte informaţii, măcar media  cu care am picat. Deși îmi spuneam că cele mai multe fete sunt în situația mea, acest gând nu mă consola deloc.  Mi-ar fi plăcut să fi aflat  dacă din grupul celor pe care le cunoscusem aici fusese admisă vreuna. Nu ştiu de ce mă frământa ideea asta, că nu m-ar fi ajutat cu nimic să mă simt mai bine. Poate ar fi umplut puţin golul din sufletul meu. Sau poate nici atât. 

Aleea spre ieşirea din cazarmă se umpluse de lume care roia în toate direcţiile. Peste zumzăitul general, de undeva din spatele meu ţîşneau ţipete de bucurie şi râsete. Probabil ale fetelor care intraseră.  Mi s-au parut penibile, grotesti, stridente şi teatrale dar, evident, era doar impresia mea de om amarât.  Mă gândeam la ce vor zice părinţii mei când vor afla…Amândoi m-au încurajat să ma prezint la examen. Erau siguri că voi reuși. Din motive de serviciu  nu m-a însoţit niciunul la Sibiu. Și chiar dacă ar fi putut să o facă, n-aș fi vrut eu: la 19 ani eram destul de mare să mă descurc şi singură. Aici, însă, era plin de părinți, iar pe parcursul examenului au fost mai multe momente în care am simțit  și eu nevoia de a-i avea lângă mine.

S-a întâmplat chiar din a doua zi de la prezentare. Deşi fiecare dintre noi  făcuserăm o dată vizita medicală în garnizoanele de reşedinţă, trebuia să ne mai supunem unui examen clinic la Spitalul Militar din Sibiu. Se zvonea că se  urmărea reducerea numărului mult prea mare de candidate, pentru cîte locuri fuseseră scoase la concurs. Ceea ce era real: pentru 32 de locuri la infanterie si 8 la intendenţă, se prezentaseră peste 400 de fete. Concurență mai mult de 10 pe loc!

Verificarea medicală s-a făcut la sânge-cum se spune. La Chirurgie, doctorul mi-a analizat cu minuţiozitate până şi degetele de la picioare. Mi s-a părut ciudat când a  dictat asistentei să-mi scrie  pe fişă ca aș avea niste  formaţiuni plantare la piciorul drept. Dar, neîntrebându-mă nimic în legătură cu asta, nu mi s-a părut a fi ceva grav, de luat în seamă. După aproape 6 ore epuizante de examinări, de  alergătură de colo-colo şi așteptare  pe la uşile cabinetelor, am aflat că eu și  încă vreo 30 de fete am fost declarate  inapte şi deci respinse. Ni se sugera  să plecăm acasă.  Ceea ce unele au şi făcut. Eu eram  in stare de șoc; de când mă hotărâsem să devin ofiţer, cel mai mult mă temeam de probele scrise la istorie (materie care nu mă pasiona prea mult) şi matematică (pentru care eu, de formaţie umanistă, nu aveam nici o înclinaţie). Nici o clipă nu am crezut că nici măcar nu voi  ajunge pâna la ele. Comandanta de pluton, cu o grija aproape maternă,  ne-a sfătuit să facem contestaţii.  Unele  picasera la proba cântarului: erau subponderale . “Fetelor, mâncaţi bine azi , iar mâine beți multă apă înainte de cântarire ca să  ajungeţi la greutatea de barem!” . Mie  mi-a adresat o privire compătimitoare: “Ce-s astea, formaţiuni plantare?” Am ridicat din umeri. „Te deranjează dacă văd şi eu piciorul?” Mă dezbrăcasem si mă îmbracasem de zeci de ori în acea dimineață , asa că ce mai conta încă o dată? Oricum moralul meu era sub nivelul mării. M-am descalţat din nou. Da, aveam la degetul mic o bătătură, o acumulare de piele moartă pe care o curăţam periodic după baie. Era vina mea că în ultimul timp nu mă mai ocupasem de ea: nu mă durea, nu mă deranja.  “ Te invaț eu ce sa faci: mergi la Coaforul de la Dumbrava şi vorbeşte cu doamna Sofi de la pedichiură să-ţi scoată bătătura. Spui că vii din partea mea. Să nu pleci acasă, ai înţeles?”

Şi n-am plecat. Am trecut  fără probleme de comisia de contestaţii. Seara am vorbit cu ai mei la telefon din oraş. Erau mai fericiţi decît mine, iar mama mă ameninţa că îşi va lua 2 zile libere de la serviciu să vină la Sibiu. I-am spus să stea liniştită acasă că de acum incolo nu-mi mai e frică. Minţeam, evident, dar…ce era să-I zic? “Mâncarea e bună, mamă?”m-a mai întrebat. “Acceptabilă până acum, i-am zis, dar mâine avem sarmale la prânz, aşa că abia aştept!”

În următoarea zi am dat probele sportive. La săritura în lungime şi aruncarea grenadei nu am avut probleme. Am fost dintotdeauna o fire sportivă , dar cu toate astea aveam un stres: proba de 800 de metri. La capitolul alergare de rezistenţă  nu prea stăteam bine. Toată luna ianuarie încercasem să ma antrenez  pe străzile  din Drumul Taberei,  dar era crunt: cînd gheţuş, când ger. Iar la Sibiu în februarie iarna e în toi şi temperaturile  sub 0 grade.  Se lipeau nările când inspiram.

După trecerea obstacolului numit vizita medicală, multe fete prinseseră curaj să se arate stăpâne pe situaţie. Unde mai pui că pe la colturi circulau atîtea zvonuri legate de cele care aveau “pile”...Una dintre ele, înaltă, cu picioare lungi şi un trening galben, pe spatele caruia scria C.S.S. Mediaș, se lăuda că vrea să scoată chiar un record personal la acestă probă. Am privit-o cu invidie: făcea atletism şi deci, era în elementul ei. Ironia sorţii (sau poate norocul meu) a fost să pic cu ea în plutonul  de alergare. Prima mea reacţie a fost să mă panichez. Apoi, mi-am spus în sinea mea, că daca mă voi ţine aproape de ea, garantat voi scoate un timp bun, sub baremul care mi se părea de neatins. Nu prea știam cum voi face lucrul ăsta, dar am decis să încerc. După fluierul de start, nimic nu a mai contat  pentru mine in afara  treningului galben care s-a instalat pe prima poziție de la începutul cursei. N-am mai simţit nici gerul, nici greutatea în respirație, nici efortul imens pe care l-am făcut: mi-am urmărit ţinta cu înverşunare, hotărâtă să nu las prea mult loc între mine şi ea. Când am trecut linia de finish, îmi țiuiau urechile și nu puteam să-mi stabilizez vederea: imaginile  imi jucau încă în faţa ochilor încărcați de lacrimi din cauza frigului. Apoi am conștientizat cât de greu respiram. Eram roşie la faţă ca racul  şi aveam senzaţia că stomacul  vrea să-mi iasă pe gură. A fost prima şi ultima oară când mi s-a făcut rău de la efort. Toata ziua am zăcut si n-am mai putut să mănînc nimic. Nici măcar sarmaua pe care Maria mi-a adus-o de la sala de mese știind cât de mult mi-am dorit-o.  În schimb, la proba de rezistență am ieșit a doua in pluton, după treningul galben, iar timpul scos de mine a fost in primii 10.  Stabilisem si eu un record personal.

Dintre toate probele date, examenele scrise s-au dovedit a fi  cele mai banale.  Sigur ca nu au fost lipsite de emoţii, dar nu au avut nimic spectaculos. Am rezolvat de fiecare dată toate subiectele. Rămînea problema corectitudinii răspunsurilor, dar măcar aveam satisfacția că –dupa atâtea peripeții la probele eliminatorii- dusesem examenul până la capăt, teafără şi încrezătoare în șansa mea. În fiecare seară, în pavilionul în care eram cazată, se consuma cel puțin o dramă din rândul celor pentru care examenul se terminase și plecau acasă.  Uite așa au picat mai mult de un sfert din numărul iniţial de candidate.

Acum era rândul meu să plec. Mi-am privit ceasul: 14.45. Trebuia să mă grăbesc să caut un  taxi şi să ajung la gară. Precis ca acolo mă voi întîlni cu multe alte fete cu care voi dezbate pe drum problema examenului. Sau lîngă care voi tăcea tot drumul…

Dintr-o dată, în faţa mea apăru  Augustin, un elev-sergent, consătean cu o altă fată cu care stătusem în dormitor.  Ieșise cu noi  într-o seară să ne arate oraşul şi să ne mai dea sfaturi ca de la veteran la recruți…

Luă poziţia drepţi şi, salutând cu mâna la bonetă, începu să turuie regulamentar,  cu faţa toată un zâmbet:

-               Tovarășă elevă Gabriela D., am onoarea să vă felicit pentru admiterea in Școala Militară!

Nu știu la ce se aștepta el de la mine, dar la cît de  supărată eram gestul lui mi s-a părut atât de caraghios încât- fără să îi adresez nici un cuvânt - am întins braţul și l-am împins ca să-l îndepărtez din calea mea. “Ce gafă! Și el, ce tolomac!  Cum să vii să-mi spui asta, înainte să te interesezi  dacă am fost admisă sau nu­?”

Văzîndu-mi şi valiza, băiatul mă întrebă mirat:

-          Dar unde te duci cu valiza?

-           Nu ești prea perspicace, I-am raspuns cu ţâfnă, indispusă de penibilul situaţiei, la gară, acasă la Bucureşti.

-          Păi, te anunţ că fetele admise trebuie să  meargă să vorbească cu comandantele de pluton şi să li se ia măsurile  pentru uniforma militară.

-          Ce-ai, mai omule, ce nu înțelegi? Tu nu şti că am picat examenul?

Augustin ma apucă de umeri și mă zgîlțîi ușor:

-          Cum l-ai picat, fată? Pe ce tabel  te-ai uitat? L-ai luat, eşti a 8 a pe listă, te-am văzut cu ochii mei . “

Deşi se puteau şi mai multe, două şocuri în aceeaşi zi au fost suficiente pentru zdruncinarea confortului  meu psihic. Mi s-au tăiat picioarele şi am simţit nevoia să mă aşez pe valiză: “Tu vorbeşti serios? Dacă mă faci să mă întorc degeaba, te blestem!”

Da, vorbea serios. Fusesem admisă. În supărarea ei, Maria  ma confundase cu o alta  Gabrielă care picase.

Dacă aș mai fi avut putere, aș fi râs și eu și aș fi strigat de bucurie., fără să mi se mai pară grotesc, penibil şi teatral!
Cât  despre trenul de la ora 15.15, nu mi-a mai păsat: mă urcasem deja într-altul, mult mai important!

Din jurnalul cazon al tatalui meu: URSARUL

Foarte brunet de felul său, căpitanul Câmpeanu nu era neam de țigan. De fapt, din familia sa era singurul mai închis la culoare. Restul erau șateni ba fratele lui mai mic, Petre, era aproape blond.

- Mare ghinion cu omul ăsta, ziceau cîte unii, mai ales șefii: ce dracu’ o fi așa negru, că dacă îl bagi intr-o șatră nu mai ști care e el  ca sa îl poți scoate de acolo. Ghinionul l-a urmarit însa pe Câmpeanu și mai tîrziu cînd, neavînd de lucru a cerut să fie mutat la Comisariatul sectorului 6. Pe scurt, aici a dat exact peste maiorul Gore , cel care n-a menajat în viața lui pe nimeni , cu atît mai mult pe subordonați. Și Câmpeanu i-a fost repartizat lui Gore, ca subordonat. Nici n-a apucat bine  acesta să se prezinte ca maiorul Gore s-a și dus indignat la comandant:

- Tovarășe colonel, eu n-am nevoie de țigani în birou! Luați-l, duceti-l unde vreți, numai la mine să nu-l lăsați; asta îmi strică colectivul.

Cititi continuarea aici

PROFESIONISTII CARE SALVEAZA VIETI

Mai sensibili sau mai duri, mai afectuosi sau mai indiferenti, oricum am fi, vine un moment in viata noastra cind simtim nevoia sa multumim cuiva pentru ceva. Poate fi o persoana, o intimplare, o idee, o amintire, o imprejurare fericita sau chiar nefericita care a schimbat ceva in viata noastra. Poate fi oricine sau orice. Dincolo de maretia lui Dumnezeu, gasim printre  semenii din jurul nostru compasiune, bunatate, generozitate, profesionalism, optimism, curaj, sinceritate (si lista ar putea continua). Poate ca intilnim din ce in ce mai rar aceste virtuti sau poate ca noi insine nu mai credem in existenta lor. De aceea vreau sa va scriu despre un evenimente concret din viata familiei mele in urma caruia am simtit nevoia sa multumesc. 

Ceva timp in urma  mama mea a fost nevoita sa suporte o operatie pe cord deschis pentru implantarea unei valve cardiace la Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila" din Bucuresti. O echipa de profesionisti (chirurgi, anestezist, asistente) au rezolvat aceasta situatie ca pe o problema obisnuita, elementara, fara complicatii sau dificultati. Ceea ce pentru noi cei din afara acestui sistem pare de neimaginat, pentru ei a fost o zi obisnuita de munca. Cu firescul cu care un functionar se aseaza la biroul sau si incepe sa rasfoiasca dosarele de documente, acesti medici au venit ca in fiecare zi la serviciu, au intrat in blocul operator si au salvat viata mamei mele, minuind bisturiul si departatorul de coaste.

Minunea au desavirsit-o cei de la Terapie Intensiva. Si aici vreau sa zabovesc putin, pentru ca daca despre sala de operatii nu stiu decit din filme, terapia intensiva de la Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene am vazut-o cu ochii mei. Oameni buni, e cutremurator! Trupuri goale acoperite doar de fragilitatea unui cearsaf alb, aflate in grade diferite de constienta (in functie de timpul scurs de la anestezie), intubate, conectate cu nenumarate furtunase, cabluri, electrozi si mai stiu eu ce la aparate de monitorizare, cu perfuzii si sonde care le ies de sub cearsafuri, respirind cu ajutorul mastilor de oxigen, cu miinile si picioarele umflate, cu fetele palide si suferinde, ca sa nu mai vorbim de taietura imensa de pe torace.  Imaginea e dezolanta, iti ridica parul in cap, de abia astepti sa iesi de acolo mincind pamintul si sa nu mai fi nevoit sa te intorci !

 Aici, in acest mic infern, medicii si asistentele sunt Dumnezeu pe pamant, cum se zice. Ei readuc bolnavii la viata si ii ajuta sa se recupereze. Asta este munca lor, serviciul lor. Zi de zi, noapte de noapte, alti si alti bolnavi operati iau locul celor care, inregistrind progrese in starea lor de sanatate sunt mutati in saloanele obisnuite. La terapie intensiva raman constant cazurile critice care se zbat intre viata si moarte si care iau de fiecare data alte fizionomii. De atitea ori m-am intrebat cum reusesc acesti oameni sa reziste unui mediu atat de apasator si  dezolant si de atitea ori   am fost recunoscatoare ca EI  exista si ca sunt suficient de buni sau de “nebuni”- in sensul figurat al cuvintului-  sa munceasca aici.

Aici unde moartea pindeste la fiecare pas, de dupa fiecare pat. M-am intilnit si cu ea. I-am vazut chipul hid, oglindit in lacrimile celor care veneau buimaciti si coplesiti  sa-si plinga  rudele sau prietenii care  au cedat in fata ei.  Impotriva tuturor eforturilor, viata mai plateste  si tributuri. Si striviti de durere, senzatia celor  indoliati este ca acesti slujbasi ai sanatatii nu empatizeaza cu ei. Dar o asistenta mi-a explicat ca, “tocit” fiind de experienta repetata a suferintei celorlalti, personalul medical devine o oglinda care reflecta durerea si tot cortegiul ei de reactii. Este atit o metoda de aparare a integritatii emotionale, cit si de conservare a capacitatilor profesionale. Oglinda nu trebuie sa  cedeze  ci sa  ramina functionala.

La Terapie Intensiva creste insa si floarea sperantei. In miros de  iod si spirt, sub plasturi si pansamente, speranta primeste masca de oxigen si lumina. Si creste in fiecare clipa sub grija permanenta a acestor profesionisti. Iesirea unui pacient de la Terapie Intensiva este o victorie clara a lor. Dar ei nu prea pot sa o savureze. Nu au timp; din blocul operator sunt adusi alti pacienti sub anestezie. Si filmul  se repeta.

A trecut un an si jumatate de la operatia mamei; avea 69 de ani iar dupa doua saptamini de spitalizare, mama s-a reintors  acasa.  De atunci, in gindul si in inima mea le-am multumit in fiecare zi medicilor, asistentelor si infirmierelor de la  Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene. Apoi, m-am gindit ca ar fi bine sa spun tuturor ce profesionisti buni (mai) avem inca  in spitalele noastre, Spitalul Universitar de Urgenta Militar Central "Dr. Carol Davila fiind unul dintre acestea.

Ca oameni reactionam imediat cind suntem nemultumiti, jigniti sau nedreptatiti. Ne revoltam, scriem reclamatii, notificari, facem plingeri, dam in judecata - si este firesc sa ne cautam dreptatea. Din pacate, atunci cind ni se face un bine, un serviciu, suntem ajutati sau salvati dintr-o situatie de viata si de moarte, nu mai reusim sa popularizam multumirea si recunostinta noastra asa cum s-ar merita. Facem valva doar cind trebuie sa acuzam; daca trebuie sa multumim insa, o facem incet,  discret sau deloc si ne retragem in satisfactia noastra.  

Chiar daca a trecut atita timp de atunci (timp care certifica reusita), eu astazi vreau sa imi exprim si in acest mod multumirile si recunostinta mea, personalului medical de la Terapie Intensiva/ Sectia de Cardiologie si Boli Coronariene, echipei de chirurgi cardiologi conduse de dr. Iancu Mocanu, precum si colectivului medical al Sectiei Cardiologie-Aritmologie conduse de dr. Liviu Chiriac.

Ei sunt profesionistii care salveaza vieti.

Ce am facut eu astazi...

Azi am schimbat bateriile la mouse si sunt foarte  mindra de ce am facut. Iar asta, pentru ca ieri am fost la Lidl.

Daca v-ati intrebat care e  ca legatura intre cele doua situatii si v-ati raspuns ca  am cumparat baterii, ati luat teapa! Bateriile le aveam –e adevarat tot de la Lidl, ca acolo sunt bune si ieftine- dar le aveam mai demult.

Daca ati strimbat din nas la modul: “iete si la asta: schimba niste baterii la mouse si se lauda la toata lumea ca e mindra de ea, vai mama ei!”, iar ati luat teapa, ca nu de asta sunt mindra!

In fine, ca sa n-o mai lungesc:

De cite ori ma duc la Lidl, mai exact de cite ori plec de la Lidl, trec pe linga o cutie pe care scrie: “Va rugam puneti bateriile uzate AICI”. Si mereu zic in sinea mea: “iar am uitat sa nu mai arunc la gunoi  bateriile uzate si sa le aduc aici”

Bateriile uzate sunt foarte nocive din cauza metalelor grele pe care le contin (mercur, nichel, cadmiu, litiu), care se scurg in sol, ajungand  in pinza freatica si distrugand vegetatia din zona. Aceleasi metale sunt nocive si pentru sanatatea noastra, provocand pierderi de memorie , alergii, boli de inima sau cancer.

Abandonarea bateriilor POATE lua dimensiuni criminale din cauza toxicitatii mari!

Daca eu nu le reciclez, tu nu le reciclezi, el, ea, ei continua sa le arunce nepasatori in cosul de gunoi ca sa urmeze calea gunoiului menajer (care e biodegradabil) atunci, da, devine posibila afirmatia de mai sus.

Si uite ce am calculat: am 3 telecomenzi x 2 baterii; 2 mouse-uri x 2 baterii; 2 aparate de odorizat camera x 2 baterii, plus 2 ceasuri de perete a cit o baterie. Mai am si 2 lanterne a cite 4 baterii. In total: 24 de baterii. E drept ca le schimb pe rind, dar, ce conteaza? Nu le mai arunc la cos, ci le depozitez intr-o punguta pe care am scris BATERII UZATE, pina la primul drum la Lidl. Sau la Media Galaxy. Sau la Mega Image, ca si acolo am vazut.

Si ca sa am o satisfactie si mai mare cind o sa revars punguta cu baterii in recipientul de colectare, am sa le iau si pe ale lui mamaie care, oricum, ma roaga tot pe mine sa I le schimb. Ca au si ei o gramada de device-uri pe baterii...

Asa ca…vedeti ce treaba buna am facut azi?

Nu uitati: Bateriile uzate nu fac greierii sa cinte, ci ii omoara!

UNDE DAI SI UNDE CRAPA

 Azi am vizitat citeva  magazine de la APACA. Cine le-a mai frecventat de-a lungul timpului  stie ca acolo gasesti marfa de calitate dar si preturi...pe masura. Pe alocuri, reduceri timide de preturi. Si …destula lume care cumpara de la costume elegante de ocazie, pina la paltonase din sezonul trecut.  

Asa s-a facut ca in magazinasul in care eu asteptam un retus la o rochita proaspat cumparata, a intrat un tinar cu mamica dupa el. Baiatul, cu virsta incerta intre 17 si 21 de ani, in bermude gen camuflaj, cu incaltari sport, un tricou negru si ochelari de vedere. Blondut, tuns “regulamentar”, fata de “ preppie” ( cine a citit Love Story stie ce zic). Pierdut in spatiu printre  umerasele cu sacouri si paltoane, dar resemnat. Clar era adus cu forta de mama lui .Vinzatoarea de o parte, mama (o femeie cocheta si respectabila) pe de cealalta parte si el la mijloc, probind stingaci si pus in fata luarii unei decizii absurde din punctul lui de vedere: care palton sa-l cumpere, cel lung sau cel scurt?  Dezbaterea se tinea, evident, intre cele doua femei: -  Doamna,  e  lina de cea mai buna calitate. –Da, se vede. –Ambele sunt confectionate la noi la Baia Mare, fostul Mondial, ca doar toata lumea stie.- Zau? Pai sigur ca e calitate, atunci. Dar paltonasul scurt nu imi place pentru ca are un cordon la spate. Ce e tiriplicul asta? Si mai este si gri. - Doamna, cordonul se poate da jos.Cit despre culoare…ce culoare v-ar conveni? – Negru, cum e  cel lung, Ia mai pune-l odata pe tine, dragule…..Vedeti, are alta linie si il prinde si mai bine.  Dvs. ce ziceti? –Doamna, mie imi place mai mult cu cel scurt. Paltoanele lungi avantajaza persoanele inalte si slabe. Adica mai inalte decit el. – Mie imi place cel lung pentru ca e mai elegant.- Doamna, eu va asigur  ca si cel scurt e elegant pentru ca, vedeti, are nasturii  mascati de croiala. – E cam sifonat....- Nu-i problema, il calcam aici, acum , pe loc.- Si ca pret? – Cel lung 499, cel scurt 390. Baiatul asista coplesit  si  incurcat la tot schimbul de argumente din jurul sau. Poate se gindea la ce film o sa vizioneze pe net dupa ce o scapa din cosmarul asta, cind, vinzatoarea zise: - Doamna, hai sa-l intrebam si pe el sa vedem lui ce-I place si in care se simte mai bine. – Da, sigur, ia spune, dragul mamei, care iti place cel mai mult? Baiatul imbujorat dintr-o data, zise timid: -Mie imi place tot cel lung. – Bravo, mama, uite ca de data asta ne-am potrivit la gusturi. Il luam pe asta. Celalalt te cam tinea la umeri, nu? Eu asa am vazut.- Nu, raspunse baiatul, era ok, dar asta imi place ca are buzunarele mai mari inauntru, pot sa-mi bag si eu tot felul de chestii cind ies p-afara….(!!!!)

Morala acestei povestiri nu sta in aceea ca eu am gasit foarte amuzanta intimplarea, ci in faptul ca nu stiam cum sa va anunt ca mi-am luat o rochie noua. Nici pe voi si nici pe sot (care cel mai fidel cititor al meu).  Acuma sper ca ati inteles si titlul.

Mesajul unui Copil din România către conducătorii Ei

            

Conducători ai țării mele,

                    NU VĂ MAI CERTAȚI!

Destul părinții mei sunt supărați

și nu mai știu, săracii, cum să facă

să nu-mi mai fie viața-atit de seacă!

OPRIȚI-VĂ! Că nici măcar nu știm

ce fel de lume-i cea-n care  trăim.

Doar vrajbă, suferință și nevoi.

Ce ȚARĂ vom primi NOI de la VOI?

Dă, Doamne, ca ai țării copii mulți

mâine în zori să ne trezim adulți,

să inventăm o altă țară-n loc

DE EA SĂ NU-ȘI MAI BATĂ NIMENI JOC!

ABSCONSUL  METAFORELOR  NEÎNŢELESE

Am fost zilele trecute pe la ai mei. Ca să nu mă duc cu mîna goală, am luat şi gaşca: Dan, Dodo, Coco şi Iulia (in ordinea numelor de pe tricou: soţul, fiica, sora si nepoata). Cînd suntem mai mulţi, veselia e mai mare, nimeni nu apucă să povestească ceva pînă la capăt şi sigur se produce o întîmplare pe seama căreia se lasă ori cu  distracţie ori cu  ceartă.

De data aceasta, întîmplarea a declanşat-o tata zicîndu-mi:

-    Măi, fata lui tata, (că încă mă mai alintă aşa) şti ce am găsit zilele trecute  căutînd o carte? Şi odată cu întrebarea se ridică de pe fotoliu şi se duse spre bibliotecă din care scoase un almanah din 1991: „Almanahul Oştirii”. Ia uite!

-         N-ai mai aruncat, măi tată, vechiturile astea? şi imediat am regretat ce am spus  gîndindu-mă prea tîrziu că mama va  prelua şi va deschide subiectul mare cît casa al lucrurilor nefolositoare din apartamentul lor, pe care ea e nevoită din timp în timp să le şteargă de praf şi sa le mute de colo-acolo…Dar mama, ce sa vezi? mustăcea complice şi –contrar obiceiului- tacea chitic, privind la tata şi lăsîndu-l pe el să facă dezvăluirea.

-      Păi, nu le-am aruncat şi bine am făcut pentru că altfel s-ar fi pierdut acest almanah pe care chiar vreau să ţi-l fac  cadou. Ştim cu toţii că de la o anumită vîrstă în sus, cadourile materiale nu mai sunt atît de apreciate.  Ce sa-ţi mai cumpărăm noi ţie la anii tăi? de acum, surprizele emoţionale, sentimentale, au mai mare valoare în viaţa noastră.

-         Parcă n-aş fi chiar aşa de acord cu tine, zău, dar e bine de ţinut minte ca să nu mă mai păcălesc şi la anu' cumpărîndu-vă  cine ştie ce cadouri scumpe. Vă scriu cu mîna mea o felicitare în versuri, eventual compuse de mine şi…gata. Mult mai valoros!

-         Ei, uite că despre versuri e vorba şi în almanahul asta.

La auzul acestor cuvinte, toată gaşca se manifestă zgomotos dezamăgită de turnura pe care o lua în mod ameninţător conversaţia noastră.

Dar tata continuă cu tenacitate şi autoritate, ca să nu se dilueze acest moment nepereche.

-         În acest almanah se află publicată o poezie de a ta.

Aceasta mărturisire a avut darul de a mă lăsa cu gura căscată. Pentru că nu mă aşteptam. Pentru că şi uitasem de acest domeniu al pasiunilor mele îngropat în trecut. Pentru că ferecasem demult cu lacătul lumea versurilor care îmi fusese foarte dragă odată, dar care nu mi-a adus satisfacţiile aşteptate pe atunci.

Pînă şi Iulia, nepoată-mea care tocmai a trecut în clasa a VI-a,  zvîcni de pe scaun zicînd cu uimire:

-         Pe buneee? Ia, să văd!

Mai iute decît un copil de 12 ani, cu un gest rapid şi hotărît i-am smuls însă eu din mînă almanahul şi l-am deschis zburătăcind foile pentru a găsi minunea. Pagina 104, zise tata, ca să-mi scurteze chinul.

Ei, da, intr-adevar, era publicată una din poeziile mele. Negru pe alb. Sau mai degrabă un gri pe galben.  O poezie frumoasă, plină de imagini puternice şi chiar de anume idei filozofice ( cel puţin eu aşa am intenţionat la vremea când am compus-o). Am sorbit-o dintr-o privire precum un însetat în deşert un ulcior cu apă, readucîndu-mi in minte multe lucruri legate de ea. Intre timp, ceilalti au început să murmure, să discute, habar n-aveam ce ziceau, pînă cînd  am auzit-o pe Iulia strigînd la mine:

-Vreau şi eu să văd, te rog!

Ok, ok, am zis, iata cum nu se poate mai bine pentru nepoata mea să mă vadă ca pe un exemplu viu de talent la scris, că şi aşa nu are nici o motivatie pentru  temele la romana şi  compunerile ciclului II de şcoală. De acum incolo poate aspira la statutul de „scriitor publicat” al mătuşii sale, (hai că am exagerat un pic, dar numai un pic) nu?

Şi tata are ideea genială :

-         Iulia, te roagă tataie, ia citeşte tu poezia cu voce tare!

Eeeei, şi aici a început circul: Titlul poeziei, „Certitudine” scris cu culoarea albastră (devenită  între timp  bleu), pe alb (devenit între timp galben), nu a putut fi receptat de copilă în mod exact. Aşa că, după cîteva poticniri şi pauze îndelungi, Iulia  nu fu în stare să îl pronunţe corect ceea ce m-a determinat să intervin suflîndu-i cuvîntul. După cum l-a repetat însă, nu sunt sigură că ştia ce înseamnă, dar, mă rog. Şi  dădu drumul la lectură. Eram ca la un cenaclu ad-hoc. Lipsea doar atmosfera încărcată de fior liric, acurteţea şi dicţia celei care citea creaţia literară. Iulia  se poticnea la fiecare 2-3 cuvinte de parcă acum învăţa să citească. Ce citea nu avea nici un sens pentru ea iar acest lucru  îi dădea impresia că greşeşte cuvintele: cum să „ mă sprijin iar pe zare”, sau să ” mă ridic cu înc-o dimineaţă”? Pe măsură ce rostea cuvintele, faţa ei se schimonosea de-a dreptul într-un efort de a înţelege ciudata lor alăturare.

-        De ce îţi bagi  cartea aşa în ochi ? Ţine-o şi tu la distanţă normală, zise şi soră-mea grijulie să nu-şi strice fii-sa ochii din cauza  poeziei  mele.

-        Lasa-mă, mamă, că  nu văd ca lumea ce scrie. Bine, că nici nu înţeleg nimic….

-    De ce strici tu momentul poetic, zău aşa?- îi zisei şi eu  soră-mii cu un ton îngăduitor ca să îmi ascund iritarea, de fapt.

Cînd Iulia ajunse la versul „de gaica timpului mereu s-agaţ㔺i  rosti al doilea cuvînt cu accent pe i: „ga-I-ca” , un val de rîsete izbucni cu atîta forţă, încît parcă explodă un balon umflat prea mult cu aer.

Mi se puse pata:

-Măi, Iuli, cum ai trecut tu in clasa a VI-a ? Zici că şti să citeşti?

- Păi, eu ştiu să citesc, dar ce cuvînt e ăsta: ga-I-ca?

-Gaica, gaică adică, aşa cum ai tu la hăinuţă ca să o agăţi în cuier. Ce, nu şti ce este o gaică?

- Ba eu ştiu ce e o gaică, dar…n-am înţeles că despre asta este vorba aici, că nu zice: gaica hăinuţei, zice gaica timpului…Adică cum?

- Hai, măi, lasă figurile şi citeşte mai departe  că îţi explic eu dup-aia.

Deja plutea în aer fiorul compromiterii.

Cu chiu cu vai trecu la strofa a doua. 

„Şi orizontu-nsîngerat de stele…”

Aici s-a rupt filmul de tot: Iulia nu a fost în stare să rostească într-un cuvînt: orizontu-nsîngerat.

O-ri-zon-tuşi-în-ger…nu!

O-riii-zon…nu!

O-ri-zon-tu-n-şi….cum naiba e aici?

Eu o las să se chinuie, nu pot să cred că poezia mea nu poate fi nici măcar citită.

Tataie nu se mai poate abţine şi, roşu la faţă, izbucneşte în rîs. Mama, dupa o incredibil de lungă pauză de vorbire, sare în apărarea copilului, scuzînd-o în faţa mea:

-         Măi, mamă, ce cuvinte ai scris şi tu acolo? Tu ştii ce-am păţit eu pînă cînd am citit poezia ta? Atît de mult m-am bucurat cînd mi-a zis tac-tu că ţi-a găsit o poezie publicată, încît am luat almanahul şi m-am apucat să o citesc. Dar nimic n-am înţeles, mamă, din ea, nu ştiu ce poezie e asta, că tu aveai unele mai frumoase nu aşa complicate. Are dreptate copilul să se poticnească, unde a mai întîlnit ea cuvintele astea împreună?

Tata confirmă. Printre sughiţuri de rîsete.

-    Dar cum e pînă la urmă, că n-am înţeles? se trezeşte şi Dodo din amorţeală, ce-i cu orizontul?

Mă uit urît la Dodo , suficient ca ea să schimbe vorba:

-          Iuli, nu-mi dai mie să citesc?

Ştie ea ce ştie: săptămîna viitoare pleacă la mare: nu îi trebuie bani de cheltuială? Doar că Iulia de la înălţimea celor 12 anişori ai ei, are şi ea demnitatea ei. Vrea să ducă misiunea asta pînă la capăt. Chiar dacă pare imposibilă.

Opresc măcelul  pentru 20 de secunde să îi explic mamei cu convingerea că şi ceilalţi au nevoie:

-         Mamă, în poezia asta importante sunt imaginile pe care le creează cuvintele, ca nişte peisaje care îţi trezesc senzaţii, stări,   nu trebuie luate mot-a-mot, ci asa cum curg ele, că au şi o anume muzicalitate, dacă ai fost atentă…Şi dacă ar fi fost citită cursiv…

Ce să mai spun? Poezia a fost compromisă. Iar încercările Iuliei de a ajunge la sfîrşitul ei, au fost pline de aceleaşi poticneli şi peripeţii. Greu de înţeles cum să „străbată clipele tunele” şi cum de  intrebarea nu minte niciodată?

Eram lac de apă. Cred că şi Iulia la fel. Din motive diferite, evident. Doar tata găseşte resurse să spună:

-La a patra lectură se mai clarifică lucrurile….

-Apreciez, zic. 

Dar nu pot să mă împac cu gîndul că ce am scris eu pare atît de absurd celorlalţi. Poate judec greşit.

- Coco, ţie cum ţi s-a părut?

Zăresc o încordare bine stăpînită.

-Măi, e ok. Doar nu degeaba ţi-au publicat-o ăştia!

Ştiu de unde vine: i s-a stricat aspiratorul şi m-a rugat să i-l dau mîine pe al meu. Am acceptat imediat. Cum să mă critice?

-         Dan?

-         Bravo, draga mea, e scris cu talent! Se vede! Sunt foarte fericit. Acum ştiu că uneori eşti de neînţeles pentru toată lumea, nu numai pentru mine. Că începusem să-mi fac griji…..

De ce avem nevoie de HORIA BRENCIU

In 2011 a dat un singur spectacol. A fost senzational! M-am numarat printre fericitii spectatori care timp de o saptamana ( sau poate chiar mai mult) dupa show au avut sufletul si mintea plina de cele mai minunate senzatii muzicale, auditive si vizuale si de o bunadispozitie altminteri inexplicabila. Anul acesta m-am aruncat ca disperata dupa bilete din prima saptamina in care au fost puse in vinzare.

Pina sa merg la concertul lui, ma hraneam cu sonoritatile concertelor lui Stefan Banica. Mi se parea unic in Universul preferintelor mele. A ramas in continuare unic pe “ felia “ lui cum se spune. Doar ca, pentru mine, daca ar fi sa alcatuiesc un top al "concertelor- spectacol",  Banica a coborit pe locul 2.

M-a fermecat Brenciu.
M-a obsedat zile si nopti in sir pentru ca mi-a oferit o altfel de bucurie si placere muzicala pe care credeam ca nu o mai regasesc in mine sau in cei din jurul meu. Nu stiam ca si feelingurile astea pot fi de mai multe feluri si intensitati. Credeam ca daca iti place ce asculti, traiesti o stare de bine si atit. Aceeasi stare de bine pentru orice iti place sa asculti. Si mai credeam ca sunt un om normal: cu dorinte ponderate, capabil de autocontrol si, mai ales, cu constiinta faptului ca ma cunosc foarte bine.

Am fost la concertele lui Brenciu nu numai sa-l ascult cum cinta impreuna cu super trupa si invitatii sai, ci si ca sa descopar o multime de lucruri noi despre mine, care- culmea!- mi s-au parut de-a dreptul minunate si de neimaginat pina atunci!
Stiam ca imi place muzica, dar nu stiam ca imi place atit de mult amestecul de forta si nebunie cu cel de sensibilitate, caldura, umor si naturalete. Nici nu stiam ca mai exista un asemenea aliaj complex si pretios pentru urechile si sufletele noastre.
Credeam ca muzica buna ma transforma intr-un ascultator atent, pregatit sa reactioneze ritmat atit in interior cit si la exterior, la oferta artistului. El –prestatorul de servicii, eu-consumatorul.

Brenciu mi-a aratat ca nu sunt doar acel consumator conventional, ci un urias burete uscat gata sa absoarba pina la ultima picatura marea de muzica si bunadispozitie pe care a revarsat-o ca pe o cascada imensa asupra mea, asupra noastra. Fara economie sau complexe. Mi-a demonstrat ca pot primi mult mai mult decit mi-au oferit altii pina la el si decit credeam ca pot duce. Ca merit sa primesc, pentru ca sunt acolo. A facut din noi, spectatorii, ce a vrut el. Ne-a hipnotizat, ne-a vrajit, ne-a subjugat de parca noi eram prestatorii de servicii aflati in slujba lui. Ce servicii am prestat? Pai…am cintat pe muzica lui, am dansat pe muzica lui , am ris de glumele lui, de momentele cu orchestra lui si am aplaudat, frateee, de am plecat de acolo cu palmele umflate. Ne-am distrat la maxim si la superlativ. Ne-am incarcat cu toata energia buna revarsata de muzica lui si a orchestrei, de vocea si de prezenta lui si a invitatilor lui, pe acelasi calapod cu el.
Am vibrat toti cu totii la unison.

Cum sa nu-i iubesti pe acesti oameni care ne fac sa ne simtim atit de speciali precum sunt ei insisi?
Ii iubesc si ii respect. Ei STIU sa lucreze pentru publicul lor.
Nu vor sa dea lectii si Guvernului?