Din Jurnalul Cazon al tatalui meu: VAMESUL

Undeva, în nord-vestul țării, un punct de vamă uitat de Dumnezeu… Zile de noiembrie târziu, cu ploi mărunte, cer înnorat și timp friguros. Vameșul, om așezat, cu casă, nevastă și copii, nemaiavând aproape nici o activitate concretă din lipsă de turiști, se plictisea de moarte. Eh, cu doar o lună în urmă aici era altă viață. Aproape că nu mai prididea cu controlul. Și tare mândru se ținea! și-i plăcea să audă lumea cum îi zice „ domnu Vameș” în sus, „domnu Vameș” în jos… Și el principial, corect: daca i se parea lui ca cineva nu merita sa treaca, nu trecea. Nici dacă spunea că e rudă cu seful statului. Găsea el motiv să nu-l treacă: ba că a încălcat legea cutare, ba că nu se încadrează la decretul cutare, în instrucțiunile cutare; că, slavă domnului, de instrucțiuni, decrete și legi nu ducea lipsă. Dar dacă el vroia ca cineva să treacă, chiar dacă…, bineînțeles că trecea…. Și chiar dacă nu curgea – fiindcă avea și el, totuși, simțul măsurii - picura frumușel, ba un săpunaș, ba un Kentuleț, ba o ciocolățică sau o pereche de ciorapi pentru doamna. Acum, nu mai pica nimic. Curge doar de sus o ploaie mocănească care - așa i se pare - trece prin acoperiș, prin pereți și-i pătrunde în oasele reumatice din toate părțile. Zile în șir, bariera rămâne nemișcată. Și el stă așa, degeaba… Nici de lipsit nu poate lipsi că n-are motiv, și-apoi…„datoria”…! „Datoria, nu? Toată viața am lucrat cu frica lui Dumnezeu, pe cînd la alții: timpul trece, leafa merge! ” Foarte bine! Ce-ar fi dacă ar închide și el câteva zile vama? N-ar fi nici o nenorocire: la trei kilometri mai jos, e alt punct. De aici se ajunge acolo fără ocol. De aranjat cu grănicerii, nici o problemă! Ar sta și el acasă făra grijă, s-ar mai ocupa de copii, de nevastă…Da, dar cine să-i aprobe lui 3 zile libere? Care șef, că el aici este și șef și subordonat. ”Adică, ia stai! Păi nu sunt eu șeful? De ce nu m-am gândit până acum?” Legal și regulamentar, el poate dispune și fără să mai piardă o clipă ia o coală de hârtie : „ Domnule Șef. Subsemnatul Scurtu Petre, vameș la Punctul de graniță nr 13, vă rog respectuos să-mi aprobați o învoire de la serviciu de cinci zile, deoarece am unele probleme familiale.” Data și semnătura. O reciti să vadă dacă are vreo greșeală de ortografie, apoi întinse mâna, lua un pix cu pasta de altă culoare și, pe marginea din stânga a colii, scrise cu alte slove, mai ferme: ”Nu, cinci zile e prea mult, se aproba doar trei intre 19 – 21.11.a.c, adică sâmbăta, duminică și luni.” Data și semnătura. Peste semnătură aplică satisfacut ștampila triunghiulară a pichetului. Acum totul era regulamentar si legal.
Dupa o idee de  Vasile Danciulescu

Din Jurnalul Cazon al tatalui meu: INSPECTIA

Izlaz: localitate pe Dunăre între Corabia și Turnu Măgurele cu case mici din chirpici și rar din cărămidă, primăvara și toamna cu noroaie până la genunchi pe ulițele înguste paralele cu fluviul. Acum e vară, dar a dat Dumnezeu o ploaie bună venită de dincolo, de la bulgari și satul parcă râde pitit la umbră de salcii și plopi. Încolo…liniște și pace. Doar în pichetul de grăniceri din apropiere, multă mișcare: s-a anunțat pe cale semi-oficială o inspecție. Vine colonelul Slabu, șeful logisticii pe unitate care de fapt s-ar afla în drum spre Corabia ”Ce dracu o mai căuta colonelul ăsta la noi? ”se întreabă adjutantul Papuc, numit de curând comandantul pichetului. „Vine aici pentru doisprezece oameni! Halal!... ” Papuc îl știa bine pe colonel; mai avusese de-a face cu el când era la companie la Turnu. Cam tipicar și limitat. Avea el ce avea cu bucătăria: dacă acolo era curat ”să lingi sare”, totul era în regulă.Dacă întâmplător era dezordine, albie de porci te făcea și te știa toată zona spunând la toți pe unde se ducea. Deși ofițer de intendență, când venea în control colonelul Slabu își băga nasul peste tot: serviciu de pază, disciplină, regulamente, pregătire militară…”Nu se poate sa nu-mi găsească lipsuri! gândea cu teamă adjutantul, împărțind nervod ordine în dreapta și în stânga. Voi miza însă pe o singură carte: bucătăria; poate reușesc sa-I iau ochii și nu se mai leagă de celelalte”. Și, într-adevar, bucătăria și cele aferente, inclusiv sala de mese, sclipeau a curățenie. În meniul zilei a făcut o modificare: in loc de ”varză cu slănină” a trecut ”mâncare de fasole boabe cu ciolan afumat.” Așa a avut el inspirația… Către ora prânzului pică și colonelul. Roșu la față, transpirat, coboară cu greu din Dacia neagră, dând a lehamite din mână la o încercare timidă de raport a lui Papuc. Apoi, glonț la bucătărie. - Mda, se vede adjutante că ai talent de gospodar. Curat, imi place! Ce le dai soldatilor azi la felul doi? - Fasole cu ciolan, domnule colonel, zice Papuc, scurtând pe cât posibil explicația. - Ciolan afumat? - Afumat , să trăiți! - Și în scripte tot așa este trecut? - Tot așa , domnule colonel. Pe controlate! - Bravo! Pot să văd și eu și să gust fasolea asta a dumitale? -…cu ciolan, să trăiți! îi reamintește ”naiv” subofițerul. - Cu ciolan, fără ciolan, așa cum e! - Se poate, domnule colonel, dumneavoastră le puteți pe toate, căută el s-o dea pe glumă. - Vezi cum vorbești , Papucule, ca nu-mi arde de șagă! - ’nțeles, să trăiți! Bobe, scoate castronul cu fasole din cuptor și adu-l domnului colonel! Ia și tacâmuri! Pe o tavă de inox peste care așezase un șervet de bucătărie (ce-i drept, foarte curat), sergentul Bobe aduce ca pe un trofeu prețios castronul și-l depune smerit în fața colonelului ce se așezase la o masă la umbră. - Bine, mulțumesc, lasă-l aici! Apoi către adjutant: ei, ia zi, cum merge treaba? - Cum să meargă, domnule colonel? La noi e bine! N-avem evenimente, abateri, oamenii sunt disciplinați si eu , să trăiți, mă străduiesc… - Hai lasa-te de povești, zi mai bine ce-ati pus în fasolea sta că e foarte bună! - Ce să punem, domnule colonel…de toate, plus ciolan împănat bine, afumat și-am mai dres-o cu puțin usturoi, conform rețetarului. - Un colț de pâine ai p-aci? - Și mai multă! Bobe, vino c-o juma de pâine! Apoi, mieros către colonel: Gustați, luați, domnule colonel! - Da, da lasă că iau… Papuc se scuză că are ceva de făcut. Colonelul aprobă plecarea. Sergentul Bobe, disciplinat, după ce a adus o pâine aproapre întreagă s-a retras încet. O bună bucată de vreme colonelul a rămas singur. Când a venit Papuc, colonelul tocmai se ștergea la gură cu un șervet de pe tavă. - Ia să vedem și sala de mese! - Da, domnule colonel, aicia e, zice Papuc deschizând ușa clădirii și lăsându-l pe colonel să intre. La două mese lunguiețe acoperite cu două cearșafuri albe pe post de fețe de masă, șapte militari așteptau încremeniți. Bucătarul le strânsese farfuriile de ciorbă și stătea și el stânjenit deoparte. La intrarea colonelului și la semnul discret a lui Papuc, soldații au vrut să se ridice. -Nu, nu , băieți, nu vă ridicați; de la masă n-are voie nimeni să va deranjeze. A fost bună mâncarea? - Da, domnule colonel, îndrăznește un bucureștean, felul înâi a fost foarte bun! - Să vă arăt și magazia, domnule colonel, zice Papuc vrând să-l scoată pe ofițer din sala de mese, dar colonelul, parcă contrariat de ceva, nu pleacă, apoi adresându-se bucătarului: - Da, bine omule, nu le aduci și felul doi? Fâstâcit acesta răspunde: -Ba le aducem, domnule colonel! Imediat! Dar felul doi întârzie. Colonelul nu pleacă nici el. -Cât mai așteaptă oamenii aștia, domnule? - Bobe, sergent, de ce nu le aduci felul doi? Pauză. Ezitare. Sergentul Bobe încearcă să se facă nevăzut. Colonelul îl trage de mânecă: - Unde este felul doi, leat? Cu glasul pierdut, sergentul răspunde cu o voce de parcă nu era a lui. - Să trăiți, domnule colonel, nu mai este! A venit rândul colonelului să fie mirat: - Cum „nu mai e”? Dar a fost? Ce-ați făcut cu el? Sergentul Bobe își pronunță singur sentința: -Vă rog să mă iertați, domnule colonel, l-ați „gustat” dumneavoastră pe tot!...
Dupa o idee de Vasile Danciulescu

Din ciclul: Sunt roman in tara mea! Suveranitatea instalatorului

Suveranitatea instalatorului

Daca nu te-a binecuvintat Dumnezeu sa te nasti intr-o familie in care cel putin una din rudele tale apropiate sa aibe meseria de instalator, te poti considera un defavorizat al sortii. Asa cum suntem cei mai multi dintre romani, nefericitii de noi!
Fara sa te bazezi pe sprijinul unui instalator gata oricind sa intervina atunci cind pericolul pindeste perfid dintr-o banala teava de pexal sau dintr-un cot metalic, viata ta este expusa in orice secunda nenorocirii. Mai ales cind locuiesti intr-un apartament de bloc vechi. Poti sa fii fericit ca ai cistigat la loto, ca te pregatesti sa pleci in vacanta visurilor tale sau ca ti-a nascut nevasta, totul se naruie intr-o clipa daca constati ca pe tavan a aparut o pata de umezeala sau ca din teava de sub lavoar tisneste vioi un firicel de apa. Din acest moment, te cuprinde disperarea: de unde iau un instalator?
Din umila mea experienta in domeniu, am constat ca meseria de instalator nu are nimic mai prejos decit cea de chirurg cardiolog. Cel putin. Ca sa poti spera ca vei intilni vreodata in aceasta viata un instalator care sa iti diagnosticheze corect hiba din perete, sa ti-o si repare pe termen lung si sa nu te temi ca te-a “facut” la nota de plata, ai nevoie de multa determinare, curaj, rabdare si nu in ultimul rind, noroc. Unii cauta pina mor un astfel de specimen si nu-l gasesc. Se cirpesc din cind in cind cu ”tratamente” aplicate de diversi specialisti in materie care sustin de la inaltimea importantei pe care si-o acorda ca doar solutia gasita de el - marele meserias - e cea buna. Si la nici o luna dupa “operatie” te trezesti iar cu peretii uzi sau iti suna la usa vecinul de dedesubt: “Bre, ce ne facem, ca iar m-ai inundat!”
De curind, ne-norocita de mine, am intilnit o alta mirifica intrupare a profesionalismului instalatoricesc. L-am gasit pe cel care, desi recomandat oficial de administrator pentru a executa reparatii in blocul in care locuiesc, mi-a dat cu flit fara remuscari si fara jena.
Eu cred ca este si o problema de karma. Noi, cei care locuim la bloc, ispasim pacate cumplite din vietile anterioare. Nu conteaza ca habar n-avem ce anume am gresit atunci. Problema e ca acum, soarta ne trimite instalatorii pe care ii meritam, ca pe niste justitiari divini prin care trebuie sa ne purificam. Mie mi l-a trimis pe el, Suveranul, cel aflat deasupra disperarii mele, cel spre care-mi ridic ochii cu speranta si in fata caruia incerc sa imi compun o mina agreabila acompaniata de o vorba mieroasa care sa-l induplece sa accepte sa ma ajute. Soarta apartamentului meu depinde de vointa lui. Si el stie asta. De aceea este pretios!
Culmea e ca eu sunt victima unei defectiuni ascunse in peretele vecinului de de-asupra. Mie mi se uda peretele de la tavan in jos, el nu are nici o picatura de apa pe podea. Si totusi, nu poate fi de mai sus, pentru ca la el peretii sunt uscati.
Ce spune Suveranul: ‘”Mdea, poate fi de oriunde din tevile ingropate in perete!” Uaaaau! Ce tare! E o virtuozitate sa fii in stare sa impletesti atit de magistral filozofia cu instalatiile! “Pai, nu le dezgropam sa vedem de unde curge?” – zic, timid, ca sa nu stric vraja momentului. “Ce sa faaac ? ma gratuleaza cu feedback Suveranul. Dezgroapa-le dumneata daca vrei, eu nu ma bag.”
La un astfel de trasnet in moalale capului nu m-am asteptat. Dupa citeva secunde de stupor, am incercat sa-mi revin in simtiri emitind in jurul meu ginduri pozitive: “trebuie sa fie o gluma. Sau o strategie de-a lui de a justifica un pret mare. Asa cum fac mai toti instalatorii, nu? E criza. Am inteles ca inca nu am intilnit Alesul, dar nu poate fi nici altfel decit ceilalti.” Ba da: poate, si chiar imi arata ca poate. Cu vocea sugrumata de spaima, indraznesc sa cer o explicatie: “De ce, domnule, de ce? " “Haideti, doamna, sa fim seriosi : nu vedeti cine e vecinul ? Un mos basinos care cind face dus stropeste peste tot de i s-a umflat faianta de apa. Trebuie sa-si schimbe faianta. Sa-si puna si gresie, ca n-are. Poti sa-i ceri mata asta? Ca sa-i fac totusi ceva, as putea sa-i schimb sifonul, nu ma doare mina si nici gura sa-i cer 5 milioane, dar cine ma plateste? El? Eu nu ma bag cu bosorogii; dupa mine, sa moara! Trebuie sa repar eu mizeriile lor!”
Acestea fiind zise, Marele Instalator al Combinatiilor scoase cu o miscare de maestru un ditamai pumnal din ficatul meu. Odata recuperat ( nu de alta, dar mai are si alti clienti) disparu cu tot cu geanta si scule pe usa de la lift.
Din pacate, spre insatisfactia mea, liftul era prezent pe etaj.

Inca ceva despre mine

Ca sa pot vorbi despre mine, trebuie sa-mi iau “inima in dinti “. Am nevoie de curaj pentru a concura cu povestile altor destine palpitante si spectaculoase, cu personaje batute de o soarta cruda pe care au invins-o pina la urma si au renascut din propria cenusa. E greu de infruntat destine de eroine, cu cariere celebre sau performante greu de egalat in munca, sport sau arta si de asternut rindurile povestirii mele peste riuri de lacrimi ce curg din alte povestiri, desigur mult mai impresionante.
Eu nu pot sa ofer nimic din toate aceste ingrediente ale unei povesti de succes. Sunt o femeie obisnuita: desi la scoala am fost premianta, nu am stralucit; desi in profesie am avut rezultate foarte bune, tot o simpla pensionara am ajuns intr-o mare de pensionari; am nascut, m-am casatorit, am divortat, m-am recasatorit, imi iubesc familia, imi sprijin si ingrijesc parintii, socrii, rudele apropiate, atit cit pot si ma pricep. Astept rabdatoare sa cresc nepoti si pina atunci ma antrenez crescind un catelus rasfatat. Ma gindesc cu grija la ziua de miine si ma rog la Dumnezeu sa ne tina sanatosi la trup si la minte. Ma ingrijoreaza orice telefon primit la ore nepotrivite si pling cind ascult melodii de-ale pe Maria Lataretu pentru ca mi-aduc aminte de bunicii mei de care imi este tare dor...
Cite femei nu sunt asa ca mine? Pentru cite dintre noi aceste situatii ale vietii nu sunt percepute de cei din jurul nostru ca banale, obisnuite, fara sa contina nimic extraordinar? Noi, femeile obisnuite, in numar covirsitor, ne traim viata fara rasunetul aplauzelor sau stralucirea medaliilor de orice fel!
Suntem acele femei din poezia lui Adrian Paunescu care toata ziua “pun lucrurile iar la locul lor “, intr-o stradanie greu de perceput si de inteles de catre ceilalti. De aceea poate nu vom fi niciodata pe scena, ci vom ocupa cuminti doar fotoliile in sala de spectacole a vietii.
Da, stiu ca sunt o anonima, dar imi place sa cred ca “ilustra”. Da, sunt pensionara, dar ma stiu si ma simt tanara.
Si pentru ca ma consider o mama devotata, o sotie iubitoare, o femeie (inca) frumoasa si un om bun si generos, imi ofer eu insami, chiar acum si aici, scriind pe acest blog, o fractiune de secunda de celebritate.

Şi-n fond, ce fac femeile pe lume?
Nimic măreţ, nimic impunător.
Schimbându-şi după ei şi drum şi nume
Pun lucrurile iar la locul lor

Cu-atâţia paşi ce au făcut prin casă
Şi pentru care plată nici nu cer
De-ar fi pornit pe-o cale glorioasă
Ar fi ajuns şi dincolo de cer.

Ei fac ce fac şi tot ce fac se vede
Ba strică mult şi ele-ndreaptă tot
Şi de aceea nimeni nu le crede
Când cad, îmbătrânesc şi nu mai pot.

Cintec femeiesc (fragment)- Adrian Paunescu

Viata cu Ghizmo. Ce feţe au oamenii când merg pe stradă, singuri cu gândurile lor?

Ieri a nins în Bucureşti ca în basme. În basmele în care ninge domol, cu fulgi mici. Ce frumos era dimineaţă pe străzi, fără gunoaie , fără mizerie.!..doar zăpada albă peste toate.

Drăguţul meu Ghizmo, cel mai răsfăţat shi-tzu de pe pământ, adoră zăpada. Ar ţopăi la nesfârşit prin nămeţi, fără să-i pese dacă îngheaţă. Ştie el că „mămica” lui, adică eu ( pentru că nu-mi place să mă intitulez „stăpâna lui” sau..mai ştiu eu cum) îl ia în braţe imediat ce începe să-şi lingă lăbuţele îngheţate.De când îl avem pe Ghizmo, s-au schimbat multe în viaţa noastră (cine are animăluţ în casă, ştie despre ce vorbesc). Îl considerăm un membru real al familiei, câteodată cel mai favorizat, pentru că toţi îl iubim, îl răsfăţăm, îl îngrijim. De asta este şi aşa de fiţos şi neascultător.... Dar ăsta este farmecul lui! El ne scoate zilnic afară din casă. Cel mai ades pe mine.

Locuiesc de ani de zile în acest cartier, dar niciodată nu am vorbit cu trecătorii, unii dintre fiindu-mi chiar vecini după cum i-am remarcat întâmplător, văzându-i mai des. De când îl am pe Ghizmo mi-am făcut o mulţime de cunoştinţe în zonă, majoritatea „părinţi de animăluţe”. Asta a fost şi prima mea constatare după ce am început să ies afară zilnic cu Ghizmo: sunt foarte mulţi cei care au căţeluşi sau, mă rog, câini de apartament. Pe unii îi întâlneam pe stradă cu căţeii în lesă. Alţii, singuri, se opreau să-l mângâie pe Ghizmo, să-mi arate simpatia lor faţă de el sau pur şi simplu să îi vorbească, atraşi de aspectul lui de bulgăraş mergător. Probabil, ca să nu mi se pară ciudat sau suspect, îşi motivau imediat comportamentul spunându-mi că au şi ei acasă un căţel, o pisicuţă sau şi una şi alta, după caz. Odată, jucăuşul meu Ghizmo s-a lipit de un băieţel ce mergea la grădiniţă cu mămica lui. Imediat m-am grăbit să-i liniştesc să nu se sperie, că nu muşcă, ci chiar îi plac copiii (poate pentru că sunt apropiaţi de înălţimea lui). „Staţi liniştită, doamnă, băiatul meu e obişnuit, doar avem şi noi acasa căţeluş.”Aşadar, numărul posesorilor de căţei e cu mult mai mare decât ce vedem noi pe stradă. Şi am fost tare bucuroasă.

Uite, animăluţul ăsta mic şi drăgălaş ne oferă în fiecare zi motive de a ne bucura şi de a zâmbi. Şi nu numai nouă, celor din casă, dar şi celor pe care îi întâlnim pe stradă. S-a întâmplat de multe ori să ne intersectăm paşii cu persoane îngândurate, cu feţe grave şi triste care la vederea simpaticului meu căţeluş s-au luminat de zîmbet şi s-au bucurat pentru o clipă. Sunt preţioase aceste clipe, nu-i aşa? Te scot (chiar dacă) puţin din negura gândurilor care ne domină când mergem singuri pe stradă. Am văzut atâţia oameni schimbându-şi feţele la vederea lui Ghizmo!

Mie însămi mi se întâmplă acelaşi lucru la vederea vreunei moace simpatice de animăluţ. Şi zâmbind, îmi dau seama cât de încruntată eram!

Aţi observat ce feţe au oamenii când merg pe stradă, singuri cu gândurile lor??




Miercuri, 5 Ianuarie 2011, 12:01

Viata cu Ghizmo. Dialog între...mămici.

Deşi habar n-aveam cine putea fi, Doamna se opri în faţa mea, trăgându-l şi pe cel mic alături de ea. "Uite, puiule, un alt băieţel cu hăinuţă roşie ca a ta! E băieţel, nu?", mă întrebă cu oarecare teamă de a nu face vreo gafă. "Da, nu vă faceţi probleme, aţi intuit bine." "Vaaai, dar ce drăguţ este! Foarte bine aţi făcut îmbrăcându-l aşa. În zilele noastre nu ne mai cramponăm de ideea că roşul este culoarea fetelor. Al meu, la cât e de frumuşel, dacă n-are roşu pe el, mi-l deoache lumea pe stradă." " Vorbiţi serios?" "Vaai, doamnă, dar acum nu mai e vorba de credinţă, superstiţie sau coincidenţă. Suntem în secolul 21, vorbim despre ştiinţă. Păi ce, al dumneavoastră nu s-a deocheat niciodată?" "...Nu ştiu, nu am sesizat." "A, nu cred. Nu v-a plâns niciodată fără rost, n-a fost agitat sau n-a refuzat mâncarea? N-a avut alt comportament decât cel obişnuit?" "Nu ştiu ce să zic, mai are zile când nu vrea să mănînce şi doarme continuu, dar rar" "Păi, vedeţi? şi el se deoache. Eu am păţit-o cu al meu şi de atunci m-am învăţat minte. Inclusiv pe hăinuţele albastre pe care le are i-am cusut câte o floricica roşie pe interior. Şi acuma, suntem gigea! Dacă ar fi şi mai ascultător decât este, am fi de nota ...20! În casă e o bomboană: se joacă frumos cu jucăriile, doarme bine, de mâncat, ce să mai vorbim: ar mânca toată ziua. Afară însă e cam năzdrăvan. Dar şi al dumneavostră arată bine, e chiar dolofănel!" " Nici vorbă de dolofan! La băiţă se...înjumătăţeşte! Are blăniţa deasă şi mare pentru că din toamnă nu l-am mai tuns ." " Mânca-i-ar mama pe ei de frumoşi! Ce e, puişor? Vedeţi cum face? Ştie el că mergem spre Pet shop ca să îi cumpăr bobiţe şi recompense. E aşa de deştept..... La revedere, doamnă şi să vă trăiască!" " Şi al dumneavostră! Larevedere!"

O dimineaţă fără Mircea Badea.

E 9.30. Mai sunt 30 de minute până se reia În Gura Presei. Aseară, în bătălia nemiloasă dintre audienţa emisiunii şi oboseala mea, am învins eu. Azi, pentru că sunt de treabă, m-am decis să facem 1-1, adică să urmăresc reluarea de la ora 10. Am timp suficient să cumpăr pâine. Noroc cu atâtea mini şi super şi mega marketuri din zonă. Cu toate astea, ce-ar fi dacă aş lua o bavareză de la brutărie (chiar dacă e un pic mai departe)? Uau, cît de mult îmi place gustul ei de pâine neagră aromat cu chimen! O minune. Deschid fereastra: durere! Ger şi gheţuş. Aşa că infund căciula de blană pe ochi, pun pantalonii matlasaţi şi bocancii şi cobor în grabă scările. Arăt ca naiba aşa înfofolită, dar ce mai contează pentru doipaşi? La parter ezit, dar mă opresc , totuşi. Trec prin faţa uşii socrilor mei, măcar să-i întreb de sănătate. Oricum mă vor vedea plecînd, că stau numai cu ochii pe geam.

-Un’ te duci aşa gătită? mă şi interpelează soacra.

-Să cumpăr pâine. Vreţi să vă iau şi vouă?

-Da, mânca-te-ar mama de fată drăguţă, ia-ne şi nouă o pâine de secară, feliata, fără conservanţi. Dar să ştii că nu găseşti decât la magazinaşul ăla dincolo de Mega Image.

Adică în direcţie opusă. Mult mai departe. "Acolo n-are pâine bavareză", gândesc eu cu glas tare.

-Ce-mi trebuie mie bavareză? Noi nu mâncăm aşa ceva, nu ne place. Mai e şi plină de E-uri. Asta fără conservanţi e cea mai bună.

-Altceva? întreb eu ca să scurtez.

-Atât, dacă nu te deranjează.

Ce ţi-e şi cu varietatea asta de sortimente: sunt enşpe mii de feluri de pâine, nu mai mâncăm orice...

Plec. Fac 6 minute până la brutărie. Am noroc că nu e prea aglomerat. Bavareza mea e proaspătă şi miroase atât de bine... Întind pasul spre Mega Image. Ajung după 10 minute şi o căzătură. Ce mai poţi face când îţi vezi vîrful bocancilor la nivelul ochilor? Te resemnezi! Mă repun cu greu în mişcare, dar folosesc momentele astea pentru a identifica magazinul. De fapt, sunt vreo 3. Intru în fiecare şi întreb. Cum era de aşteptat, găsesc pâinea supermagică fix în ultimul. Unde, de altfel, era şi cea mai mare coadă. La 10 fără 7 minute ies în stradă. Uite şi un troleibuz! Ce bucurie! Mă risc şi alerg să-l prind. Urc în grabă. Uraaa, viaţa e frumoasă! Vezi, când faci o faptă bună eşti răsplătit. Simt cum îmi curge transpiraţia pe spate. Cum naiba, afară e ger iar eu sunt fleaşcă ? Nici nu apucă troleibuzul să prindă bine viteză, că se şi pune stopul. Sheet! Ştiţi cât ţine stopul ăla? Te plictiseşti aşteptând . Sau nu, pentru că, uite, un domn şi o doamnă se îndreaptă către mine, ca să mă întrebe de vorbă: "Biletul sau abonamentul dumneavoastră!" Cade cerul pe mine: am uitat de bilet. " Nu am, îmi cer scuze, îngaim, nu merg decât o staţie, a fost ceva neplanificat ....nici nu m-am mai gândit..." "Vă rog să prezentaţi un act de identitate, sau plătiţi amenda pe loc!" Amendă? Da, 50 ron pe loc sau 100 la casierie. Am început să mă precipit. Nici nu sunt tipul de om: " mor cu tine de gît, nu-mi faci tu mie aşa ceva" . Tocmai folosisem bancnota de 50 pentru a cumpăra pâinile

Mai degrabă o dau pe melodramă, abordându-l pe bărbat: " Plătesc pe loc, doar că nu mai am fix 50 de ron. Poate ne înţelegem cumva. Dacă nu era ger, nici nu foloseam troleibuzul, dar m-a trimis soacră-mea după nu ştiu ce pâine , că , deh, ea nu mănâncă decât din asta şi dacă n-am găsit vizavi de bloc, am căutat mai departe, până am găsit, că ştiţi cum e cu soacrele, să nu te întorci cu mâna goală, că e jale! Mai bine stăteam în banca mea..." Se vede treaba că sarcasmul meu l-a impresionat profund pe tip, pentru că a atenţionat-o imediat pe colega lui :" I-auzi, Matildo, domnişoara face parte din categoria celor care bagă soacra la înaintare, din cauza ei n-a avut bilet!" Femeia începu şi ea:" Păi, sigur, aşa a învăţat-o soacra să călătorească pe RATB. .... Ca noru-mea eşti: aia şi dacă se frige cu ciorbă, tot eu sunt de vină că nu i-am suflat în lingură. Mamă, ce v-aş face eu vouă...." Înţelegeţi ce vreau să zic? Nu mai aveam nici o şansă. Oricum trecusem vreo două staţii de blocul meu şi era foarte posibil să ajung la capăt de linie. M-am bucurat că am găsit buletinul în buzunarul hainei, ca să teminăm cu circul.

Am predat pâinea de secară fără conservanţi la ora 10.40. Hai că mai pot vedea sfârşitul măcar. Dar socoteala de acasă nu se potiveşte cu...soacră-mea, toată un zîmbet: "Mulţumesc, mânca-te-ar mama de fată, ai găsit uşor, nu-i aşa? Te rog să intri, că ţi-am făcut o cafeluţă." "Îmi pare rau, nu pot să stau, merg la mine că vreau să văd ceva la televizor", zic nerăbdătoare să ajung odată acasă după toate câte am pătimit.. "Lasă, dragă, ce te mai duci până la tine, noi nu avem t.v.? Bem cafeluţa şi ne uităm la Noră pentru Mama. Ştii cât de mult îmi place?...." Şi uşa se închise în urma mea.

MORALA: Orice faptă bună se pedepseşte!

15 ianuarie 2011 Mai e loc pentru Eminescu?

15 ianuarie 2011. Ziua în care poştaşul îmi aduce pensia măcelărită la jumate: dacă aş fi singură pe lume, n-aş mai avea cu ce să mai trăiesc luna asta, după ce achit rata la bancă şi întreţinerea. (Dar alţii sunt singuri sau dimpotrivă, au multe suflete de întreţinut...)

Privesc în jurul meu:

S-a scumpit mâncarea. Se va scumpi iar mâncarea. S-au scumpit carburanţii. Se vor scumpi iar carburanţii. Ni se vor majora toate cheltuielile. Nu mai avem cadre medicale. Spitalele nu au medicamente. S-au mărit şpăgile. S-au înmulţit jafurile, hoţiile, accidentele, crimele şi sinuciderile. Numărul poliţiştilor s-a redus. În şcoli s-au înmulţit drogurile, gândacii şi şobolanii. Numărul profesorilor a scăzut. Nu sunt suficiente grădiniţe. Mizerie pe străzi la tot pasul. Vine întreţinerea!!! S-au înmulţit şomerii. Tinerii nu au unde să muncească. Pensionarii sunt batjocoriţi. Legile sunt anacronice. Oamenii s-au abrutizat. Justiţia e coruptă. Ţara e în datorii până în gât. Datoriile le plătim noi, cetăţenii ei, din buzunarele noastre tot mai goale.

Colac peste pupăză, Bianca Drăguşanu a ajuns actriţă de telenovelă....

Şi lista poate continua...

De pe piscul Eternităţii, adică din acelaşi loc în care a plecat dintre noi, Marele Poet ne priveşte ca şi până acum „nemuritor şi rece”. Doar noi nu-l mai putem vedea din haul in care am coborit.

Cui îi mai arde de EMINESCU?




Sambata, 15 Ianuarie 2011, 10:29

Alice în Ţara unghiilor false

Mă numesc Alice. Despre Ţara unghiilor false am aflat prima dată de la televizor. Bineînţeles că m-au impresionat strălucirea şi eleganţa femeilor de aici, armonia combinaţiilor de culori şi strassuri de pe unghii, frumuseţea larg afişată a mâinilor lor cu degete mai lungi şi mai subţiri... Vreau şi eu unghii false! mi-am zis, sfidând preţurile cu muuuuult mai mari decât ale unei manichiuri obişnuite, ce mi se părea de acum amărâtă şi demnă de dispreţ!

Cum în apropierea blocului meu se deschisese de câteva luni bune un salon de coafură şi cosmetică, mi-am făcut curaj să îi treg pragul. Manichiurista tânără, drăguţă, fardată frumos, nu avea nimic din imaginea celor două doamne care lucrau în ture inverse si la care mă duceam eu (din când în când) să-mi fac manichiura; părea mai degraba o cosmeticiană care nu avea nevoie de nici o reclamă, ea însăşi afişând nişte unghii lungi cam de 5-6 cm, frumos colorate în galben şi mov. Avea aerul unei specialiste preţioase, iar în sinea mea orice reţinere privind dezavantajele unei astfel de proceduri se topea ca prin farmec. Odată poftită la măsuţa ei de lucru, utilată cu tot felul de aparate şi usensile, păşeam in lumea nouă a frumuseţii mult visate.

Eu nu prea ştiu să leg relaţii cu manichiuristele sau coafezele: în primul rînd că o relaţie trebuie cultivată şi întreţinută, iar eu nu sunt o consumatoare fidelă a serviciilor lor. De multe ori prefer să ma aranjez singură şi la unghii şi la păr. Apoi, nu îmi place să le ţin de vorbă în timp ce lucrează: nici nu găsesc subiecte comune, nici nu îmi place să-mi scormonesc creierii după ele şi nici nu vreau să le perturb din treaba lor asupra mea. Ba chiar mă inhibă faptul că în timp ce lucrează la mine, ele stau de vorbă cu cliente din categoria: „imediat termin cu doamna şi te iau pe tine ca sa ne putem conversa in voie!”.

Noua manichiuristă a fost pe placul meu: tehnica aplicării unghiilor cu gel este mai complexă şi impune utilizarea unei măşti pe gură şi nas, aşa încît nu prea îţi faciliteaza conversatia cu clienta. Am plecat de acolo mulţumită: chiar daca plătisem 120 lei, mâinile mele erau dintr-o dată mult mai frumoase şi, da, îmi venea să le arăt tuturor pe stradă. Am fost chiar şi la un supermarket unde am zăbovit îndelung asupra feluritelor produse pe care le luam de pe rafturi pentru a le cerceta cu atenţie....în timp ce imi priveam mândră degetele!!!

Următoarele două şedinţe au fost, normal, doar pentru întreţinere (80 RON cu tot cu model- eu prefer french). Începusem să mă obişnuiesc cu ideea de a-mi rezerva timp (şi bani) cam la trei săptămâni pentru şedinţele de întreţinere unghii false. Apoi, am aflat că Dana, manichiurista mea, s-a supărat pe lume şi a plecat definitiv de la salon. Proprietara salonului şi coafeză totodată, mi-a spus să nu-mi fac griji că mă aranjează ea de acum în colo. Mi-a mai spus că, deşi au făcut aceeaşi şcoală, ea e mai specializată decît Dana, că Dana are mai puţină experienţă, ca Dana i-a fost şi nerecunoscătoare,bla, bla, bla, etc, etc. Toate astea şi multe altele le-am aflat în timp ce îmi aranja unghiile: „i-am spus de atâtea ori să pună mai mult gel pe unghie, dar ea făcea tot cum o tăia capul, punând stratul prea subţire..” Dincolo de faptul că a vorbit îngrozitor de mult si de prost pentru gustul meu, bârfind-o încontinuu pe „fosta”, unghiile aplicate de „patroana mult mai experimentata” arătau înfiorător: stratul de gel era aşa de gros,încît se bombase luînd forma ghearelor de cioară. Am plecat din salon ascunzându-mi mâinile de propria-mi privire, indignată că am dat atâţia bani ca să mă simt prost. În schimb, am înţeles de ce plecase Dana.

Următoarea dată s-a întâmplat să fie la Braşov, în mall. Un băiat, „nail artist” . Am zis: OK, fac orice să scap de ghearele astea. Şi, da, conversaţia a început uşor frustrant pentru mine: „Vaaaai, dar cine v-a aplicat unghiile astea?” Ăsta este iarăşi unul din motivele pentru care evit beauty-saloanele: unele „styliste” încearcă să îţi bage pe gât, cu forţa, imaginea lor net superioară celorlalte, evidenţiind faptul că intilnindu-le pe ele a dat norocul peste tine şi seria experienţelor tale negative de până acum s-a încheiat. Experienta mi-a demonstrat faptul ca acest tip de reclamă verbală nu s-a justificat niciodata. Profesioniştii nu-şi comentează colegii şi nici nu-şi fac reclamă gratuită. Dacă te întorci la ei este pentru că ai fost super mulţumită de rezultatul muncii lor.

Trei ore am stat pe scaun la şedinţa de întreţinere. Devenise chinuitor. Băiatul mi-a curăţat gelul doar prin pilire manuală (ca să nu sufere unghiile naturale, mi-a motivat). Doar că, după cum s-a exprimat chiar el - aveam gel cam de trei manichiuri. Am crezut că mor acolo. E adevărat că mi-a construit nişte unghii impecabile, dar ...a mers foarte greu. Iar preţul, m-a dat pe spate: aproape dublu cât plăteam eu de obicei , plus insistenţa de a cumpăra un produs de îngrijire a cuticulelor. Şocată de preţuri, mă mir că am mai avut puterea să refuz.

Experienţa mea în Ţara Unghiilor False se apropie de sfârşit. Din păcate, sfârşitul chiar a fost jalnic. Reîntoarsă în cartierul meu bucureştean, mă întrebam unde mă voi duce de acum încolo pentru următoarea şedinţă de întreţinere. Am ales un alt salon, destul de cunoscut în zonă. Manichiurista era una singură, pentru orice tip de manichiură: clasică sau unghii false. M-a întrebat ea una, alta, despre ce tip de unghii mi-am pus, ce materiale s-au folosit, i-am răspuns în limita informaţiilor pe care le ştiam. Fără a-i da detalii şi mai mult ca să mă asigur că nu mai păţesc o dată la fel, i-am mărturisit experienţa ghearelor de cioară. Poate trebuia să ţin secretul şi să-l iau cu mine în mormânt.

Cert este că, ea fiind a patra manichiuristă, descopeream o a patra tehnică de construire a unghiilor false, cea mai fragilă, din câte mi s-a părut: doamna îmi întindea gelul cu pensula, ca pe un lac de unghii obişnuit. La final, când a venit momentul să-mi aleg oja pentru manichiura permanentă, îmi mărturiseşte că nu are aşa ceva, dar că imi poate face o manichiură normală, aplicând oja normală peste gel. Păi, care mai era avantajul faţă de o manichiură clasică, pentru care aş fi plătit doar 18 lei? Că, să nu mă întrebaţi cât m-a costat?! Da, puţin peste 100 lei, deşi era doar înteţinere in aceste conditii. Am plecat de acolo indignată, cu unghiile cu un aspect banal ( le tăiasem şi scurt) si nici măcar colorate. Pe ce dădusem atîţia bani?

După 2 (două) zile unghiile de la degetele mici s-au crăpat de la jumate. Din ziua de luni, de când fusesem la salon, pînă vineri ( zi de weekend şi de ieşit în oraş) a început să mi se jupoaie stratul prea fragil de gel şi să sară pur şi simplu de pe unghii. Fierbînd de furie, m-am înfiinţat la manichiuristă pentru reparaţii. Credeţi că măcar şi-a prezentat scuze? În primul rând mi-a spus că are cliente programate şi nu are timp de mine (era vineri pe la prânz), deci să vin luni. Apoi mi-a replicat non-şalant că vina este a manichiurii făcute la Braşov, materialele folosite nefiind, probabil, compatibile cu ale ei. „Dar de ce nu aţi curăţat bine gelul anterior, ca să nu mai fie problemă?”, am întrebat şocată de reacţia ei nesimţită. „Ba da, doamnă, mi-a răspuns pe un ton foarte înţepat, am curăţat foarte bine, dar degeaba: unghiile false nu au garanţie!. Şi apoi, întorcându-mi spatele şi plecând, că doar aşteptau clientele: „Veniţi luni, să vedem ce putem face. Aşa se întâmplă dacă tot schimbaţi manichiurista!”

EPILOG

Am plecat spre casă trăgând cu dinţii de urmele de gel de pe unghii, arătând jalnic şi ele şi eu, departe de eleganţa şi strălucirea femeilor din Ţara unghiilor false. Fără să îmi doresc acest lucru, fusesem expulzată înapoi, de unde am plecat câteva luni în urmă.
Învinsă şi umilită.


INTREBARE:
Cine ne apară in astfel de situatii si cum să ne facem dreptate?

B. Obama considera ca a strange din iarba murdaria lasata de cainele sau, nu este injositor. Romanul, demn, crede ca este.

De un an si jumatate, familia noastra s-a mai inmultit cu un suflet: avem un catelus, o dragalasenie de shi-tzu. Cele mai multe cunostinte ale mele au privit acest eveniment cu simpatie, dar au fost si unii care au incruntat din sprancene: „ Catel la bloc? Mnh!”. E adevarat ca nici apartamentul meu nu e mai mare de 60 mp, dar si cainele este micut. De cand am inceput sa ies cu el afara zilnic pentru a-si face nevoile, am observat lucruri la care nici nu m-as fi gandit, desi ele existau in jurul meu si pana atunci.
In primul rand, m-a surprins numarul mare de posesori de animalute de casa. Fie ca i-am intilnit plimbandu-si catelusii, fie ca se opreau sa-l admire pe Ghizmo spunandu-mi ca au si ei acasa unul sau chiar mai multi catelusi sau pisoiasi, persoanele cu animalute de companie sunt mult mai multe decat se vede cu ochiul liber.
In al doilea rand, am constatat ca intre aceste persoane, comunicarea se stabileste mult mai usor. Mai usor chiar ca intre parintii de copii mici. Asta pentru ca primii care reactioneaza intre ei sunt chiar catelusii nostri. Ei ne ajuta sa socializam, sa ne zambim unii altora si sa discutam. In 10 ani de cand sunt mutata aici, eu nu am cunoscut atata lume cata cunosc azi datorita lui Ghizmo.
In al treilea rand, m-a oripilat murdaria strazilor. Stiu, Bucurestiul este un oras murdar, in general. Strazile gem de mucuri de tigara, hartii, pungi, pet-uri, can-uri, cioburi, resturi de mancare, etc. Dar tot uitandu-ma pe unde merge Ghizmo si ce adulmeca el cu nasucul pe jos, am vazut mult mai bine si... alte lucruri. Cu alte cuvinte, zeci de fecale de caine se descompun in vazul si mirosul nostru pe strada sau pe asa zisele spatii verzi dintre blocuri. Oamenii trec grabiti, cum treceam si eu odata, cautand din priviri taxi-uri sau alte mijloace de transport in comun, vorbind la telefon, sau discutand intre ei, uitandu-se in jos mai rar, doar ca sa fereasca de o balta, o groapa, sau o murdarie aflata strict pe traseul lor. Ce e in jur, nu prea mai percep. La murdaria lasata de puzderiile de caini vagabonzi, se adauga si cea lasata de catelusii iesiti afara cu stapanii lor care, nepasatori si „demni”, parasesc locul faptei, lasand in urma ( sa ma scuzati, dar asa am vazut in cazul unui Saint Bernard!) mormanele de fecale. Ce-or gandi acesti oameni atunci? Ca s-or descompune peste noapte, ca le-o spala vreo ploaie, ca le-or matura gunoierii, ca merge si asa, ca oricum e mizerie....?! Sau, poate ca o fi un gest sub demnitatea lor?!
Nu prea circul eu prin Bucuresti, dar numai pe linga Parcul Herastrau am vazut niste indicatoare montate de primarie care contineau si cite o cutie de tabla in care ar fi trebuit sa se gaseasca pungi sau manusi de plastic pentru ridicarea murdariei lasate de caini pe strada. Erau goale, bineinteles, dar eu am preluat ideea. De atunci, cumpar de la en-gros suluri de 500 de pungute de plastic si de cate ori ies afara strang murdaria lasata de catelul meu si o arunc la cosul de gunoi. Fac asta de aproape un an, incercand sa popularizez metoda atat prin exemplu personal, cat si prin discutiile cu ceilalti. Am corupt o singura doamna, posesoarea unui bichon haios. In rest, e la fel de murdar peste tot, ba parca din ce in ce mai murdar, pentru ca nici maturatorii nu se baga pe spatiul verde, ei maturand doar trotoarele (cand vor).
Zilele trecute citeam un articol despre Barrack Obama, cel mai puternic om politic al planetei, care a considerat ca nu se injoseste nici o secunda daca strange murdaria lasata in iarba de cainele sau.
Imi place sa ma compar cu el macar in acesta privinta si sa continui sa fac si eu acelasi lucru.
Poate ca, peste un timp, o sa va dau vesti mai bune despre sanatatea strazilor din cartierul meu.
P.s.
Cer scuze celor care nu fac obiectul acestui articol, pentru generalizarea facuta in titlu.

Fiica mea vrea sa devina ofiter de cariera: am sfatuit-o sa-si mute visul in alta parte

La inceputul anilor '80 am absolvit un liceu de filologie-istorie. A urmat examenul de admitere la Facultatea de Drept. L-am picat. Atunci tata, militar de cariera, m-a intrebat pentru prima data: "N-ai vrea sa urmezi Scoala Militara"?


Asa am ajuns ofiter si n-am regretat nicio clipa. Acum, fata mea isi doreste sa continue traditia familiei, dar eu nu pot fi ca tatal meu odinioara: am sfatuit-o sa-si mute visul in alta parte. A fi femeie ofiter nu a fost deloc usor. Scoala Militara a fost o scoala a vietii in care ne-am calit fizic si psihic, am invatat si am exersat anduranta, coeziunea, responsabilitatea, disciplina de echipa, increderea in comandanti si camarazi.

Chiar daca hainele noastre se imbibau iarna cu zapada sau noroi, iar vara capatau imprimeul alb al sudorii uscate, noi simteam si traiam cu onoare demnitatea uniformei militare. Au trecut luni de zile pana mi s-au estompat cerculetele vinete din jurul gleznelor provocate de bocanci. Sinuzita cronica am capatat-o in urma dusurilor cu apa rece facute in afara programului de apa calda, adica de 2 ori pe saptamana.

Ani de zile am fost obligate sa punem meseria pe prim plan in viata noastra: convocari de instructie, trageri in poligon (zile-nopti), sute de ore executate - la ordin, fara vreo recuperare - peste programul functionaresc de 8-16, ture de 24 de ore ca ofiter de serviciu pe unitate, concedii ratate s.a.m.d.

Multe dintre noi au esuat in casnicii; sotii civili nu ne intelegeau si sfarseau prin a ne reprosa ca de fapt ne-am casatorit cu armata, iar cei militari, aveau ca si noi aceleasi comandamente profesionale din cauza carora traiam mai mult singuri decat impreuna.

In anul in care beneficiam de concediul post-natal, eram automat sanctionate la calificativul de serviciu pentru ca perioada de evaluare a activitatii desfasurate nu era completa. Asta ne intirzia la avansarea in cariera, asa cum se intampla in cazul celor pedepsiti ca urmare a incalcarii legilor sau regulamentelor militare.

La Revolutie am vazut moartea cu ochii. Eram o tanara locotenent-major a carei misiune a fost aceea de a apara de teroristi integritatea locatiei in care functiona unitatea militara. Eram 20 de ofiteri femei si aveam 6 pistolete cu cate un singur incarcator. Ni s-a ordonat clar sa nu tragem decat in caz de autoaparare.

Simteam ca doar rugaciunile noastre ne pot salva cu adevarat in fata acelor teroristi despre care se zvonea ca sunt superinarmati. Ne rugam tremurind ca varga sa mai apucam sa ne vedem copiii despre care, oricum, nu mai aveam vesti de cand se decretase alarma de razboi.

Dupa Revolutie a inceput sarabanda: cand am fost scuipati, cand inaltati in slavi; cand am fost cu Revolutia, cand impotriva ei. Personal, nu am nimic pe constiinta, ca marea majoritate a militarilor armatei, dar evenimentele istorice s-au “jucat” in mod periculos cu noi si acest lucru are urmari dramatice inclusiv in zilele noastre.

Epoca democratica, pe care tocmai o incepusem, ne-a adus reforma in armata. In fiecare an intram in febra asteptarii statului de organizare tremurand de asta data pentru stabilitatea locului de munca. Efectivele armatei trebuiau micsorate drastic pentru a nu mai prezenta particularitatea numerica a armatelor estice. Ne indreptam spre NATO!

Astfel am fost invitata in mai multe randuri sa ma pensionez anticipat. In contextul tendintei de a se restringe statul de organizare sau de a se desfiinta unitatea militara in care lucram, am acceptat. Ceremonia de pensionare a fost una formala, fara nicio satisfactie morala.

Peste 20 de ani in armata incheiati intr-un mod la care nu m-as fi gandit niciodata: o diploma, o placheta si... o usurare pentru sansele celor ramasi in activitate prin plecarea noastra. Iar acum, desi nu mai port uniforma militara, simt cum imi sunt smulsi epoletii si aruncati in noroiul strazii.

N-am sa-mi incurajez fiica sa urmeze Scoala Militara.

Cum mai invata copiii nostri ce inseamna patriotismul?

Prin anii '70 dascalii nostri ne invatau sa fim mandri ca ne-am nascut in cea mai frumoasa si bogata tara de pe fata Pamantului. Cum ea avea un conducator, ori de cate ori ne laudam tara prin cantece, poezii sau alte forme de arta, ne proslaveam si conducatorul. Prin anii '80, scoala incerca sa-si convinga tineretul cat e de binecuvantat pentru ca traieste sub conducerea celui mai destoinic presedinte de partid si de stat. Si pentru ca tara pe care o conducea acesta trebuia sa fie pe masura maretiei sale, atunci cand ii inaltam lui imnuri de slava, aminteam si despre Romania ca despre un pamant sfant pentru ca si-a zamislit un asa conducator.


Dupa 1989, satui si scarbiti de atata ipocrizie si de atata cult al personalitatii, am golit de continut conceptul de patriotism, fara sa mai stim sa punem in loc ceva suficient de valoros si pertinent incat sa nu ne trezeasca repulsie. Copiilor nostri li s-a sters din manuale notiunea de "dragoste de tara", deoarece amintea de timpurile comuniste. Asa s-au sters multe lucruri bune existente pe atunci. Si astfel, tanara generatie a inceput sa iubeasca mai mult ceea ce e strain, decat ceea ce tine de propria tara, indiferent ca e mai prost, mai nociv sau mai inadecvat specificului nostru ca popor.

Cand au aflat ca va trebui sa locuim 2 ani intr-o baza militara NATO in Belgia, fetele mele de 10 si, respectiv, 14 ani au avut reactii diferite: cea mica, aflata la varsta la care prieteniile intre fete sunt totul pe lume, a inceput sa planga la gandul ca nu isi va mai vedea zi de zi prietenele. Cea mare, in schimb, a sarit in sus de bucurie ca va avea si ea de acum incolo cu ce sa se laude in fata colegilor ei de scoala, care mai de care plimbati deja in lumea larga.

Le-am inscris la Scoala Americana Internationala din Baza, alaturi de copii de diferite nationalitati: americani, spanioli, unguri, cehi, greci, polonezi, turci si au inceput sa traiasca si sa invete impreuna. Nu le-a fost greu, dar nici usor. Au constatat ca dincolo de bunavointa si usurinta cu care toata lumea accepta pe toata lumea, fiecare se mandrea cu apartenenta la grupul lui national si isi apara si cultiva aceast sentiment. Pe orice caiet sau ghiozdan era desenat sau lipit steagul unei tari.

In pauze, grupurile se strangeau si cantau cantece nationale. Daca aveau o anumita sarbatoare traditionala, o impartaseau cu mandrie si celorlalti, arborand vestimentatii sau insemne specifice. Dincolo de a le gasi interesante, fetele mele considerau complet exagerate aceste manifestari si le priveau ca pe niste simple demonstratii "for fun". Sigur, gandeau ele, ti se face dor de prietenii lasati acasa, de strazile, cinematografele sau parcurile din Bucuresti, de lucruri concrete adica... Dar de ce sa faca din asta o parada si sa o numeasca "dor de tara"?

Ce nevoie acuta simt copiii acestia ca sa-si popularizeze necontenit specificul national? De ce trebuie ca la fiecare subiect de discutie, ei sa vorbeasca neaparat si despre tara lor? De ce se tot lauda cu olimpicii si campionii lor sportivi sau cu artistii si cantaretii lor? Ba chiar si cu istoria lor...?! La ce le foloseste?

Pe masura ce cautau raspunsuri la aceste intrebari, in mintile si sufletele fetelor mele a inmugurit lastarul romanismului. El era acolo de la nastere, doar ca nimeni pana atunci nu reusise sa-l ajute sa iasa la lumina. A fost o surpriza si pentru ele cand, de Ziua noastra Nationala, au plans pentru prima data in viata lor urmarind parada militara si ascultand imnul national. E adevarat ca si in anii trecuti urmarisera Eurovizionul, dar aici, in Belgia, au facut din asta un mare eveniment: au invitat acasa colegi de Scoala sa priveasca impreuna si chiar sa sustina reprezentatii Romaniei.

Pentru 1 martie s-au chinuit sa confectioneze martisoare pe care le-au impartit tuturor. Pana si baietilor (fara sa mai gasesca caraghios obiceiul moldovenesc). In prima calatorie acasa, cea mai mare grija a lor a fost sa cumpere un steag tricolor. Pe care l-au purtat cu mandrie, la inapoiere in Belgia, ori de cate ori au avut ocazia. Limba romana a devenit cea mai frumoasa si mai dulce, iar romanii, destinatarii primelor cuvinte strigate de fiecare data la intrarea in tara: "Romani, va iubim"!

Departe de casa, de tara, intr-o lume mult mai dezvoltata si mai civilizata decat Romania, copiii mei au invatat ceva ce nu au stiut pana atunci: "patriotismul"; bucuria ca avem valori cu care ne putem mandri, dar si revolta impotriva acelor semeni care nu ne fac cinste; dulceata sentimentului de a avea o casa la care sa te intorci precum si confortul starii de a-ti fi bine acasa, printre ai tai; bucuria si in acelasi timp durerea de a fi la fel ca ceilalti si totusi, atat de diferiti!